Postări
La început, pe când încă nimeni nu prea avea idee încotro merge filmul, ce să facă cu el, cum să-l exploateze, la ce poate fi bun, ce este de fapt - că e doar o distracţie excentrică, o curiozitate vremelnică - cei care se ocupau cu asta fie vroiau să îl folosească pentru a face bani, fie se distrau cu ceva inedit. La început era vorba pur şi simplu de o proiecţie de scurtă durată a unor realităţi la îndemână, pentru simplul motiv fie de a impresiona o audienţă, fie ca rod al curiozităţii stimulate a celui care poseda aparatura corespunzătoare. Sunt celebre primele reacţii legate de filmul timpuriu: unii care ieşeau isterici din sală de frica trenului care venea spre cameră şi din convingerea că o să vină peste ei; alţii au mers până într-acolo încât să extindă psihoza fotografiei şi către film, anume că odată surpins pe peliculă şi spiritul va rămâne captiv la un loc cu imaginea... Pe cât de elucubrante, pe atât de fireşti, asemenea reacţii.
Lucrurile s-au aşezat, lumea s-a obişnuit cu ideea, a avut un moment de maximă curiozitate, după care s-a plictisit. Ar fi fost poate definitiv căzut în ignoranţă filmul în sine ca senzaţie ludică, dacă nu i-ar fi venit unui proprietar de săli ideea de a acompania proiecţiile cu muzică ambientală. Era iată altceva. Nu semnificativ la momentul respectiv, probabil nimeni nici măcar nu a sesizat o relevantă diferenţă, dar s-a dovedit mai distractiv decât o proiecţie mută. Filmul ajunsese deja la o durată mai lungă de câteva minuţele şi probabil devenea anost să priveşi imaginile mişcătoare un timp mai îndelungat, aşa că acompaniamentul mai destindea atmosfera.
Dar, la fel cum de senzaţia filmului spectatorul s-a plictisit ulterior după ce a depăşit momentul, tot astfel s-a plictisit şi de spectacolele cu acompaniament, care practic i s-or fi părut cam acelaşi lucru. Şi, la fel, filmul ar fi fost abandonat undeva printre alte şmecherii de vodevil desuete, dacă cineva nu ar fi venit cu ideea de a îngemăna cele două elemente aparent independente - muzica ambientală şi proiecţia de film, în cadrul unei expuneri narative. Astfel se naşte ceea ce noi numim astăzi cinematografie, astfel se naşte o a şaptea artă, una unică în istoria de până atunci a evoluţiei omului. Nu pentru că până atunci nu s-ar fi spus poveşti, imaginat istorii, reprodus realităţi, ci pentru că acum pentru prima dată relatarea unei realităţi urma să fie acompaniată de un fundal muzical. Iar spectatorul, de atunci şi până acum, a făcut o fixaţie pentru această găselniţă. Probabil a fost la fel de fascinat de noua artă, cum au fost alţii fascinaţi de primele cărţi tipărite, de Columna lui Traian, de spectacolele de gladiatori, de picturile rupestre sau de frescele egiptene, de piramide, de tragediile greceşti sau de sculpturile lui Fidias.
Există însă un tipar ce se va întrezări în evoluţia ulterioară a filmului. Să mă explic. Evident că încă atunci, încă la început, toate existau concomitent, ca într-un fel de supă primordială: filmele de câteva secunde ce redau realităţi obiective, filmele scurte fără fir narativ, filmele cu un anume fir narativ, filmele fără niciun fond sonor, filmele acompaniate din sală independent, filmele cu acompaniament deja coroborat cu acţiunea peliculei, filmele fărăr intertitluri, filmele cu intertitluri, filme narate etc. Toate acestea până la un moment dat, când s-a reuşit sonorizarea peliculei, câand sunetul şi imaginea se puteau contopi în acelaşi produs finit - filmul sonor. Iar din acel punct încolo totul se divide între film sonor şi restul lumii; filmul sonor şi filmul mut. Era pentru prima dată când o evoluţie firească anihila toate formele precedente. Probabil, o evoluţie necesară, solicitată, aşteptată de către public, un public care mai apoi deprinde gustul acestei evoluţii şi de care nu se mai leapădă niciodată.
Şi nu doar sonorul provoacă o asemenea poziţionare a spectatorului; îi va conferi putere de decizie cu diverse alte ocazii, şi nu doar pe criterii tehnic-calitative. Imediat după aparţia sonorului, producătorii au sesizat un alt neajuns pe care spectatorul îl semnala tacit: lipsa culorii. Filmul de până atunci era cel mul bicolor, cu mici excepţii care nu au făcut carieră. Era ori alb-negru, ori sepia, dar cu siguranţă necolorat. Nu a fost însă mult până ce publicului i s-a împlinit şi această doleanţă, până ce i s-a făcut şi acest capriciu. Moment în care se va deschide o altă prăpastie în parcursul filmului, una care ameninţa tocmai filmul sonor abia inventat, dar încă alb-nebru. Aşa că, de atunci încolo, a fost să fie doar film alb-negru sau color.
Filmul, aşa cum îl ştim, aşa cum s-a născut şi a crescut, îşi atinsese apogeul tehnologic (cantitativ) şi nu-i rămăsese decât să-şi caute şi apogeul calitativ, artistic. Pentru o vreme a făcut exact asta. Şi pentru o vreme s-a crezut că declinul îi va începe odată cu declinul calităţii. În schimb, a fost tot o evoluţie (revoluţie) tehnologică cea care i-a provocat o altă falie cu trecutul. Şi anume apariţia televizorului. Dacă până atunci filmul era inseparabil legat de sala de proiecţie, o dată cu apariţia televiziunii rapotul dintre spectator şi film ia o altă întorsătură, aceea în care nu publicul merge la film, ci filmul vine la public. Şi nu cred că este o coincidenţă faptul că apariţia televiziunii coincide cu începutul unei perioade de profund declin în istoria filmului (dar aste este doar o părere subiectivă).
Chiar şi aşa, filmul a rămas film, cu sonor şi color, aşa cum era el de la apariţia lui in forma respectivă şi până în zilele noastre, chiar dacă pe parcurs a fost nevoit să facă faţă unor potenţiali factori perturbatori precum televiziunea, caseta video, home cinema, DVD sau internet. Filmul a rămas tot film, în formula clasică, de atunci şi până undeva la cumpăna dintre milenii. Pentru că atunci se produce o nouă ruptură între filmul de până atunci şi cel de atunci încolo, dar care este totuşi prea apropiată ca s-o înţelegem suficient sau să putem spune dacă va avea efectele precedentelor evouţii tehnologice. Mă refer la tehnologia 3D, sau oricâţi D se vor putea adăugaunei pelicule. Este cea mai semnificativă inovaţie tehnologică legată de experienţa cinematografică de la apariţia filmului color încoace. Deşi filme 3D se puteau viziona de câteva decenii, acesta fusese doar un simplu artificiu, tehnologia actuală binecunoscută este ceva mai recentă.
Unora le poate fi idiferentă, altora poate să le placă definitiv, sau altora să le displacă complet. Mă gândesc oare dacă astfel de sentimente îi încercau şi pe spectatorii momentului apariţiei naraţiunii, intertitlurilor, sunetului, culorilor... Poate că foarte curând ecranul cinematografului va fi dublat de o membrană ce să anihileze necesitatea ochelarilor 3D şi vom putea viziona fără stânjeneli astfel de filme. Mi se pare evident că orice film în care impresia de spaţialitate poate fi augmentată va fi mult mai impresionant şi mai savuros decât unul plat. Şi nu pot să nu cred că filmul stă iarăşi pe marginea unei prăpăstii cu propriul trecut, pe care în aparenţă o va trece. Dar oare tot ce va fi lăsat în urmă şi va fi anterior va fi neapărat inutil, doar pentru că va fi depăşit? Este realmente justificată ruptura asta cu ce a fost înainte pentru ceea ce urmează? A avut filmul de câştigat din lepădările astea, sau doar se amăgeşte cu iluzia evoluţiei, mizând pe principiul că mai bun cantitativ (tehnic) reprezintă neapărat şi mai bun calitativ (aritstic)? Sau, nu cumva, filmul se teme că dacă publicul se va plictisi de el, va avea aceeaşi soartă ca muzica clasică, pictura, teatrul, literatura...
Lucrurile s-au aşezat, lumea s-a obişnuit cu ideea, a avut un moment de maximă curiozitate, după care s-a plictisit. Ar fi fost poate definitiv căzut în ignoranţă filmul în sine ca senzaţie ludică, dacă nu i-ar fi venit unui proprietar de săli ideea de a acompania proiecţiile cu muzică ambientală. Era iată altceva. Nu semnificativ la momentul respectiv, probabil nimeni nici măcar nu a sesizat o relevantă diferenţă, dar s-a dovedit mai distractiv decât o proiecţie mută. Filmul ajunsese deja la o durată mai lungă de câteva minuţele şi probabil devenea anost să priveşi imaginile mişcătoare un timp mai îndelungat, aşa că acompaniamentul mai destindea atmosfera.
Dar, la fel cum de senzaţia filmului spectatorul s-a plictisit ulterior după ce a depăşit momentul, tot astfel s-a plictisit şi de spectacolele cu acompaniament, care practic i s-or fi părut cam acelaşi lucru. Şi, la fel, filmul ar fi fost abandonat undeva printre alte şmecherii de vodevil desuete, dacă cineva nu ar fi venit cu ideea de a îngemăna cele două elemente aparent independente - muzica ambientală şi proiecţia de film, în cadrul unei expuneri narative. Astfel se naşte ceea ce noi numim astăzi cinematografie, astfel se naşte o a şaptea artă, una unică în istoria de până atunci a evoluţiei omului. Nu pentru că până atunci nu s-ar fi spus poveşti, imaginat istorii, reprodus realităţi, ci pentru că acum pentru prima dată relatarea unei realităţi urma să fie acompaniată de un fundal muzical. Iar spectatorul, de atunci şi până acum, a făcut o fixaţie pentru această găselniţă. Probabil a fost la fel de fascinat de noua artă, cum au fost alţii fascinaţi de primele cărţi tipărite, de Columna lui Traian, de spectacolele de gladiatori, de picturile rupestre sau de frescele egiptene, de piramide, de tragediile greceşti sau de sculpturile lui Fidias.
Există însă un tipar ce se va întrezări în evoluţia ulterioară a filmului. Să mă explic. Evident că încă atunci, încă la început, toate existau concomitent, ca într-un fel de supă primordială: filmele de câteva secunde ce redau realităţi obiective, filmele scurte fără fir narativ, filmele cu un anume fir narativ, filmele fără niciun fond sonor, filmele acompaniate din sală independent, filmele cu acompaniament deja coroborat cu acţiunea peliculei, filmele fărăr intertitluri, filmele cu intertitluri, filme narate etc. Toate acestea până la un moment dat, când s-a reuşit sonorizarea peliculei, câand sunetul şi imaginea se puteau contopi în acelaşi produs finit - filmul sonor. Iar din acel punct încolo totul se divide între film sonor şi restul lumii; filmul sonor şi filmul mut. Era pentru prima dată când o evoluţie firească anihila toate formele precedente. Probabil, o evoluţie necesară, solicitată, aşteptată de către public, un public care mai apoi deprinde gustul acestei evoluţii şi de care nu se mai leapădă niciodată.
Şi nu doar sonorul provoacă o asemenea poziţionare a spectatorului; îi va conferi putere de decizie cu diverse alte ocazii, şi nu doar pe criterii tehnic-calitative. Imediat după aparţia sonorului, producătorii au sesizat un alt neajuns pe care spectatorul îl semnala tacit: lipsa culorii. Filmul de până atunci era cel mul bicolor, cu mici excepţii care nu au făcut carieră. Era ori alb-negru, ori sepia, dar cu siguranţă necolorat. Nu a fost însă mult până ce publicului i s-a împlinit şi această doleanţă, până ce i s-a făcut şi acest capriciu. Moment în care se va deschide o altă prăpastie în parcursul filmului, una care ameninţa tocmai filmul sonor abia inventat, dar încă alb-nebru. Aşa că, de atunci încolo, a fost să fie doar film alb-negru sau color.
Filmul, aşa cum îl ştim, aşa cum s-a născut şi a crescut, îşi atinsese apogeul tehnologic (cantitativ) şi nu-i rămăsese decât să-şi caute şi apogeul calitativ, artistic. Pentru o vreme a făcut exact asta. Şi pentru o vreme s-a crezut că declinul îi va începe odată cu declinul calităţii. În schimb, a fost tot o evoluţie (revoluţie) tehnologică cea care i-a provocat o altă falie cu trecutul. Şi anume apariţia televizorului. Dacă până atunci filmul era inseparabil legat de sala de proiecţie, o dată cu apariţia televiziunii rapotul dintre spectator şi film ia o altă întorsătură, aceea în care nu publicul merge la film, ci filmul vine la public. Şi nu cred că este o coincidenţă faptul că apariţia televiziunii coincide cu începutul unei perioade de profund declin în istoria filmului (dar aste este doar o părere subiectivă).
Chiar şi aşa, filmul a rămas film, cu sonor şi color, aşa cum era el de la apariţia lui in forma respectivă şi până în zilele noastre, chiar dacă pe parcurs a fost nevoit să facă faţă unor potenţiali factori perturbatori precum televiziunea, caseta video, home cinema, DVD sau internet. Filmul a rămas tot film, în formula clasică, de atunci şi până undeva la cumpăna dintre milenii. Pentru că atunci se produce o nouă ruptură între filmul de până atunci şi cel de atunci încolo, dar care este totuşi prea apropiată ca s-o înţelegem suficient sau să putem spune dacă va avea efectele precedentelor evouţii tehnologice. Mă refer la tehnologia 3D, sau oricâţi D se vor putea adăugaunei pelicule. Este cea mai semnificativă inovaţie tehnologică legată de experienţa cinematografică de la apariţia filmului color încoace. Deşi filme 3D se puteau viziona de câteva decenii, acesta fusese doar un simplu artificiu, tehnologia actuală binecunoscută este ceva mai recentă.
Unora le poate fi idiferentă, altora poate să le placă definitiv, sau altora să le displacă complet. Mă gândesc oare dacă astfel de sentimente îi încercau şi pe spectatorii momentului apariţiei naraţiunii, intertitlurilor, sunetului, culorilor... Poate că foarte curând ecranul cinematografului va fi dublat de o membrană ce să anihileze necesitatea ochelarilor 3D şi vom putea viziona fără stânjeneli astfel de filme. Mi se pare evident că orice film în care impresia de spaţialitate poate fi augmentată va fi mult mai impresionant şi mai savuros decât unul plat. Şi nu pot să nu cred că filmul stă iarăşi pe marginea unei prăpăstii cu propriul trecut, pe care în aparenţă o va trece. Dar oare tot ce va fi lăsat în urmă şi va fi anterior va fi neapărat inutil, doar pentru că va fi depăşit? Este realmente justificată ruptura asta cu ce a fost înainte pentru ceea ce urmează? A avut filmul de câştigat din lepădările astea, sau doar se amăgeşte cu iluzia evoluţiei, mizând pe principiul că mai bun cantitativ (tehnic) reprezintă neapărat şi mai bun calitativ (aritstic)? Sau, nu cumva, filmul se teme că dacă publicul se va plictisi de el, va avea aceeaşi soartă ca muzica clasică, pictura, teatrul, literatura...
