Seriale neterminate - o iresponsabilitate

Sunt foarte circumspect cu serialele pe care le urmăresc. Motiv pentru care mi se întâmplă adesea să nu fiu în „trend” cu restul lumii, nefiind la curent cu evoluţia celor mai recente producţii, cu câteva sporadice excepţii. Cred că îmi ajung degetele pentru a numi câte seriale care erau de actualitate am urmărit vreodată. Şi nu are a face nimic cu valoarea lor intrinsecă, sau cu subiectul abordat.

Eram încă puşti pe vremea când rula la TV un serial numit „Vengeance Unlimited” (cu Michael Madsen). Aşteptam cu deosebit interes fiecare episod; după care s-a terminat şi a dispărut aşa cum a apărut, subit. Peste mulţi ani mi-a captivat atenţia un alt serial numit „Lie to Me”. Dar, la fel, după ce abia mă familiarizasem cu el, a dispărut şi acesta într-un mod similar, subit. Am înţeles ulterior că aşa, „pe nepusă masă”, a fost anulat de către producători, „în coadă de peşte”. M-a încercat o perplexitate similară, în ambele cazuri. O senzaţie de irosire şi inutilitate greu de împărtăşit. Motiv pentru care m-am decis pe viitor să aştept mai întâi să se desăvârşească o producţie şi abia apoi să-i confer atenţia cuvenită.

Cazurile evident nu sunt singurele, nici primele, de bună-seamă nici ultimele. Dintre cele pe care le cunosc, aş putea enumera mai multe, cu siguranţă fără a epuiza subiectul. „Arrested Development”, „Deadwood”, „Jericho”, „Life on Mars” sau „Black Books” pe de-o parte, precum şi „Futurama”, „Firefly”, „Veronica Mars”, „News Radio” sau „Twin Peaks”, de cealată. Cu siguranţă cel puţin unul dintre ele l-aţi urmărit; dacă nu, pe unele dintre ele chiar le recomand şi în forma lor neterminată. Şi cred deci că nu sunt singurul pe care l-au năpădit simţăminte de perplexitate, frustrare, dezamăgire sau chiar furie, atunci când un serial urmărit este retezat în plin miez.

Evident, cazul serialelor nu este singular. Fenomenul poate fi regăsit şi la nivel de film de lung metraj, literatură, artă, muzică etc. Diferenţa specifică, însă, mi se pare că trebuie punctată. Motivul pentru care un film (de pildă, „California Dreamin’”) sau o carte („Satyricon”), o operă de artă, în general, rămân neterminate, este de regulă unul obiectiv - influenţe ce nu ţin de voinţa unui autor. Ce vreau eu să evidenţiez este că, în acele cazuri, produsul finit nu este niciodată livrat neterminat, autorul nu livrează parţial până ce nu isprăveşte (o carte nu vede tiparul cu jumătate de manuscris; un film nu intră în cinema pănă nu e editat, sau pe jumătate filmat; un tablou nu e expus în galerie pe jumătate pictat; şi aşa mai departe). În schimb, un serial este emis pe post înainte de a fi terminat, înainte de a se şti măcar dacă are, sau cum arată, sfărşitul lui, înainte de a fi complet.

Aici am eu o mică dilemă etică. Este în regulă să furnizezi unui public un produs în acest fel? Desigur, nimeni nu va suferi traume drept consecinţă, nimeni nu poate reclama încălcarea vreunui contract chiar informal între spectator şi furnizor, viaţa nu ni se va schimba în rău sau în bine. Şi totuşi, este măcar responsabil din partea lor?! Ceea ce împiedică o editură sau un cinema să refuze un produs incomplet sau nefinit este imposibil de aplicat şi asupra unei televiziuni? Mie unul nu mi se pare corect faţă de un consumator să-i oferi un produs incomplet, numai pentru că el nu iese în stradă să protesteze sau nu te boicotează la rating, sau doar pentru că el până la urmă îl consumă. Sunt convins că ar exista consumatori şi pentru serii de cărţi neterminate, şi pentru filme ne-editate sau incomplet filmate, la fel cum ar exista consumatori şi pentru bluze fără o mânecă sau animale de companie fără un picior. Din perspectiva mea însă furnizorul este abuziv – abuzează de naivitatea spectatorului şi reuşeşte să-i vândă chiar şi un produs defect. Nu cred că ar fi în realitate mai mult de 5% din totalul de privitori care s-ar supăra dacă televizinile ar fi obligate să difuzeze doar seriale complete. Poate că viaţa noastră nu s-ar schimba în vreun fel din pricina asta, dar ştiu sigur că cel puţin foarte mult timp irosit aiurea ar putea fi refolosit mai bine.

Iar la final, conchid cu „cireaşa de pe tort”, supremul exponent al celor argumentate mai sus, „escrocheria” cea mai dibace, serialul care sfidează orice raţiune a sa de a fi, pentru că zic eu este singurul care răstoarnă abordarea, în sensul că nu el se va termina subit, ci mai degrabă viaţa spectatorilor care îl urmăresc – evident, este vorba de „Tânăr şi neliniştit”, serialul veşnic!