Noi în anul 2000, ba nu, 2012...

"Noi în anul 2000…" era vorba unui cântec din secolul trecut. Cifra în sine, anul jubiliar, avea o conotaţie extraordinară. Pentru consumatorii de SF, reprezenta un fel de nou Anno Domini, un fel de an de graţie, de unde începea viitorul, acel viitor despre care scriau frenetic autorii genului. Pentru consumatorii de apocalipse, acela era un fel de punct terminus, de unde nu începea revoluţia, ci de unde începea sfârşitul. Iată că a venit măreţul an 2000, cu isteriile şi entuziasmul de rigoare, însă nu s-a întâmplat nimic din ceea ce ne aşteptam să se întâmple palpabil, concret, în imediat. Cu toate acestea, oamenii nu s-au descumpănit şi au mutat doar puţin data, descoperind că n-au făcut calculele după formula corectă: astfel, anul 2012 a căpătat o conotaţie asemănătoare acelui an 2000, poate chiar mai ceva…

Iar pentru că suntem în plin an 2012, anul aşa-zisului sfărşit al lumii, mă gândesc să trecem în revistă câteva din marile titluri de filme care s-au preocupat în decursul timpului de armageddoane, dezatre finale şi cataclisme terminale, închipuite în destinul omenirii. Nu de alta, dar se pare că în ultima vreme s-a intensificat interesul pentru aceste subiecte. Nu ştiu cum şi de ce, dar ştiu sigur că se vinde.

Am observant în privinţa producţiilor despre sfârşitul lumii că există trei principale abordări, asupra cărora cei implicaţi trebuie să se hotarască: 1. Filmele care au ca scop să înfăţişeze etapele de până la dezastru şi felul în care acesta se produce, limitându-se la a prezenta desfăşurarea evenimentelor pur descriptiv; 2. Filmele care prezintă în mod similar etapele dinaintea dezastrului, însă cu diferenşa importantă că în ultimă instanţă sfârşitul este evitat; 3. Filmele care încep din start în perioada de după sfârşit, şi care încearcă să ofere o viziune despre ce va fi pe urmă.

Din ceea ce cunosc eu, am putut observa că majoritatea se încadrează la categoriile 2 şi 3. Prea putine filme se preocupă doar de a ne prezenta un dezastru ultim fără să implice un element salvator sau o viziune post-apocaliptică. Din prima categorie aş aminti doar 2012 (2009); The Day After Tomorrow (2004); The Happening (2008); Knowing (2009) sau chiar Melancholia (2011). Însă şi acestea, şi celelalte, se împart mai degrabă în câteva subcategorii concrete, în funcţie de factorii care provoacă iminentul sfârşit, sau care l-au provocat în cazul categoriei 3. Principalii factori ar fi: extratereştrii, cauze astronomice, factori umani, factori naturali, război nuclear, diverse plăgi, tehnologii avansate, cauze supra-naturale, şi genul zombie. Volumul de filme şi documentare cuprinse în fiecare categorie este destul de mare şi mă voi limita la doar câteva exemple pentru fiecare – cele mai relevante sau cele mai celebre.

Aproape de anul 1900, un alt jubileu interesant, H.G. Wells publica „Razboiul lumilor”, o carte ce aduce în prin plan, pentru prima dată cu o asemenea notorietate, chestiunea luptei rasei umane cu alte fiinţe extra-terestre. Un subiect care devine extrem de savurat şi de exploatat de industria de film, fiind probabil cel mai popular în randul cinefililor consumatori de scenarii apocaliptice. Evident, ecranizarea aceleiasi cărţi în War of the Worlds (2005) este primul exemplu, urmat desigur de Independence Day (1996), The Hitchhiker's Guide to the Galaxy (2005), The Day the Earth Stood Still (1951); seria Planet of the Apes (1968) sau chiar de parodiile Mars Attacks! (1996) şi Plan 9 from Outer Space (1959) – celebru pentru eticheta lui de cel mai prost film din istorie.

Tot din spaţiul cosmic provine ameninţarea celeilalte categorii, însă de această dată este una astronomică, naturală. Fie că este vorba de comete, asteroizi, sau chiar planete în toată regula, imaginaţia este nelimitată când vine vorba de frica faţă de tot ceea ce este acolo, departe, în afară, în necunoscut. Aminteam mai devreme de Melancholia (2011), însă ar mai fi câteva titluri interesante, precum Deep Impact (1998) şi desigur Armageddon (1998).

Sa revenim totuşi mai cu picioarele pe pământ, deoarece cauzele cele mai probabile şi cele mai des folosite în scenariile de gen ţin de lucruri pământeşti. Şi în primul rând de ceea ce-şi poate face omul singur cu mâna lui. Deşi multe filme nu se preocupa în mod special de ce anume provoacă dezastrul, focusul majorităţii este asupra felului în care facem faţă ulterior acestuia. Câteva exemple: Akira (1988); Knowing (2009); In the Mouth of Madness (1994); Children of Men (2006) sau faimosul Mad Max (1979); parodia Idiocracy (2006) sau documentarul Life After People (2009).

Am putea spune că şi categoria de război nuclear se încadrează negreşit în lista de nenorociri pe care şi le provoacă omul singur, însă e atât de stufoasă, încât a devenit categorie de sine stătătoare. Evident Războiul Rece cu crizele lui şi paranoia de după invenţia bombei atomice au dezlănţuit o frenezie de aşteptări sumbre în privinţa capacităţii omului de a face faţă la o astfel de evoluţie a tehnologiei de luptă. Iar cineaştii, în marea majoritate pesimişti, văd în proliferarea armelor nucleare sursa principală a sfârşitului global, aşa cum apare acesta în câteva producţii precum: Dr. Strangelove (1964); Nausicaa (1985); The Postman (1997) sau arhi-cunoscutele The Book of Eli (2010) şi seria The Terminator (1984); precum şi în documentarul Threads (1984).

Dincolo de răul pe care şi-l face omul singur, are parte şi de ameninţări naturale din plin în preajma lui, care aşteaptă să se întâmple, iar specialistii sunt de părere că trebuie să ne considerăm norocosi că trăim într-o perioadă de relativă acalmie geologică/climatică, în care nu am suferit calamităţi naturale de amploare planetară. Totuşi, imaginarul industriei de film a propus câteva ascenarii, fie legate de pericole naturale, fie ca urmare a deprecierii calităţii climatului în care existăm. Concludente pentru categorie ar fi: clasicul The Birds (1963); apoi The Day After Tomorrow (2004); evident 2012 (2009); The Happening (2008); The Road (2009) şi desigur Waterworld (1995).

Probabil tot din categoria de pericole naturale, însă cu totul separat de natura dezlanţuită, se încadrează şi factorii biologici, plăgi mai mult sau mai puţin posibile, care cu siguranţă îşi au originea terorii în memoria ravagiilor provocate de ciuma neagră a Evului Mediu. Diverse pandemii, viruşi prefabricaţi, mutaţii sau pur şi simplu incapacitatea omului de a se apăra pe deplin în faţa biodiversităţii microscopice, au captivat imaginaţia unor producători de filme precum: serialul The Stand (1994); Twelve Monkeys (1995); The Invasion (2007); recentul Contagion (2011) şi bineînţeles I Am Legend (2007) – singurul film (sau printre singurele) cu două finaluri oficiale.

Dincolo de aceste opţiuni, intervine realitatea virtuală, ceea ce depăşeste palpabilul sau realul. Pentru că vorbeam de realităţi virtuale, ar fi indicat prima dată să ne orpim asupra filmelor care propun ca sursă a damnării noastre tocmai tehnologia virtuală pe care o dezvoltăm actualmente. Roboţi, super-computere, inteligenţe artificiale, care devin din ce în ce mai puternice şi vor să ne înlocuiască sau să ne elimine. Câteva exemple revelatoare: Resident Evil (2002); iarăşi seria The Terminator (1984) şi inevitabil The Matrix (1999).

Iar de aici trecem definitiv în irealitatea imediată, pe tărâmul lucrurilor improbabile, dar nu imposibile, însă pentru moment cu titlu strict de ficţiune, iar categoria cea mai notorie în acest sens este cea legată de zombie, determinaţi să ne vină de hac până la ultimul. Drept dovadă, seriile Night Of The Living Dead (1968); Dawn Of The Dead (1978) sau The Walking Dead (2010). Iar în final, tot la capitolul ficţiune sau supra-natural, ar fi de amintit câteva titluri precum Dogma (1999) sau The Fifth Element (1997). În ideea în care nu vi se pare deprimantă această colecţie de năpaste, unele merită toata atenţia oricărui cinefil.

Pseudonim - deja un fenomen

Ce reprezintă numele unui actor ? De ce este atât de important numele din spatele unui personaj, şi până la urmă care dintre ele devine nemuritor : personajul interpretat sau actorul care-l interpretează ? Unii actori se joacă pe sine, alţii joacă personaje mult mai celebre decât ei, alteori celebritatea actorului atrage publicul în sală, iar alteori numele actorului este la fel de fals ca cel al personajului jucat. Numele capătă o dimensiune specială în artă, în general, şi în film, în particular. Dacă în literatură, pictură, sculptură, notorietate pot căpăta fie personajele, fie autorii lor, în film şi teatru, dar şi muzică, se interpune un terţ în acest club exclusivist – cel care mijloceste între public şi opera artistică. Numele interpretului (unui rol sau a unei partituri) poate căpăta aceeaşi faimă sau poate chiar depăşi faima personajului interpretat, sau a autorului operei în care se desfaşoară. Şi astfel, numele actorului devine o marcă, o etichetă cu care se identifică o persoană. Acesta o fi oare motivul pentru care multe din numele actorilor extrem de cunoscuţi nu sunt de fapt numele lor reale, sau este aceasta o capcană a industriei de film ? Ce fel de sentiment te încearcă ştiind că celebritatea ta este întemeiată pe un fals, atunci când activezi sub pseudonim ? N-aş fi atât de drastic, şi sunt convins că cecurile care însoţesc această notorietate falsă liniştesc şi relaxează enorm confortul psihic al celor care împărtăşesc acest destin.

În această privinţă, distingem câteva categorii în care se împart super-starurile lumii filmului. De-o parte îi avem pe cei care îşi folosesc numele reale. De cealaltă, îi avem pe cei care şi-au modificat parţial numele (în special numele de familie), din varii motive, sau exemplele celor care şi le-au schimbat complet. Şi mai este o categorie, care mie-mi place în mod deosebit, a acelora care se joacă pe ei – personajele sunt identice cu actorul. Iar la final, bonus : o categorie interesantă.

Încep cu ce mi-e mie drag : cei care se joacă pe ei (personaj=actor). Un exemplu clasic este Bill Cosby în The Cosby Show (1984–1992); extrem de popular la vremea lui, dar probabil foarte puţini dintre noi l-am văzut. Pe urmă, ceva mai cunoscut nouă ne este Will Smith, care şi-a întemeiat faima pe rolul din The Fresh Prince of Bel-Air (1990–1996); însă exemplul cel mai celebru şi cel mai memorabil este desigur al lui Jerry Seinfield cu al său Seinfeld (1990–1998) - probabil apogeul actorului care se joacă pe sine. Evident, nu sunt singurele exemple, dar sunt cele mai clare : Will Smith este şi personajul şi actorul. În alte producţii, de pildă, Charlie Sheen se joacă pe sine, dar personajul e Charlie Harper (variază parţial numele) în Two and a Half Men (2003–2011).

Despre cei care îşi folosesc numele lor adevărat, nu este acum prilejul să vorbim, avem alte planuri cu ei. În schimb, despre cei care sunt de fapt personaj în personaj, să zic aşa, ar fi interesant de aflat. Unii dintre ei, precum Cher, sau Madonna, au ales o variantă mai uşor de reţinut pentru numele de scenă (numele lor adevărat fiind Cherilyn Sarkisian şi respectiv Madonna Louise Ciccone). Alţii, din pricina unor nume străine greu de pronunţat, au ales sau li s-a ales un nume familiar, mai facil de pronunţat : Bruce Lee (pe numele adevărat Lee Jun-fan), Jackie Chan (Chan Kong-sang), Charles Bronson (Charles Dennis Buchinsky), Greta Garbo (Greta Lovisa Gustafsson), sau unul relevant pentru noi, Bela Lugosi (pe numele lui real Béla Ferenc Dezső Blaskó) - cel mai celebru actor de filme horror clasice şi arhetipul tuturor personajelor Dracula, şi-a luat numele de scenă de la localitatea lui de baştină, Lugoj. Ar fi imposibil să detaliem fiecare poveste, fiecare raţiune pentru care mari actori au ajuns celebri sub alte nume, însă majoritatea au făcut acest lucru din raţiuni practice sau ca o alegere personală, aţa cum un autor preferă un pseudonim când se asociază cu creaţia sa. Exemplele urmatoare sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute : Tom Cruise (a renunţat la numele său complet, Thomas Cruise Mapother) ; Nicolas Cage (a preferat numele eroului său favorit, pentru a nu fi identificat cu ruda sa mai celebră, numele lui adevărat fiind Nicolas Kim Coppola) ; Demi Moore (în loc de Demetria Gene Guynes) ; Fred Astaire (născut Frederick Austerlitz) ; Jennifer Aniston (de fapt, Jennifer Anastassakis) ; Winona Ryder (Winona Laura Horowitz) ; Mel Brooks (Melvin Kaminsky) ; Natalie Portman (Natalie Hershlag) ; Sophia Loren (Sophia Scicoloni) ; Susan Surandon (Susan Tomaling) sau Danny De Vito (Daniel Michaeli) – nu pot să nu observ cu precădere un trend la actorii de origine italiaenească sau evreiască - şi exemplele ar putea continua cu încă multe altele.

Iar acum, punctul culminant : cei care n-au nici o legatură între numele lor reale şi cele de scenă. Şi nu sunt deloc puţini. Povestea din spatele fiecărei situaţii este foarte interesantă şi vă îndemn dacă vă stârnesc curiozitatea să căutaţi în detaliu. Ar fi dificil să le înşir aici pe fiecare. Desigur, la fel ca în cazurile de mai sus, argumentele pentru care se întâmplă lucrul acesta sunt fie de natură pragmatică, fie opţiuni personale motivate în cele mai fanteziste feluri. Este firesc să înţelegem însă de ce unii actori au preferat nume mai simple, sau mai usor de reţinut, faţă de numele lor, aşa cum se întâmplă în cazurile unora precum Kirk Douglas, născut Issur Danielovitch, cunoscut o vreme şi ca Izzy Demsky ; Martin Sheen (născut Ramón Antonio Gerardo Estévez), tatăl celebru al şi mai celebrului Charlie Sheen (pe numele lui adevărat Carlos Irwin Estévez) ; Alan Alda, protagonistul din M.A.S.H (pe numele real Alphonso Joseph D'Abruzzo) ; sau Ben Kingsley (născut Krishna Pandit Bhanji), cu toate acestea, exemplul lui Arnold Schwarzenegger a demonstrat tuturor că nici un nume nu e prea dificil pentru a intra în mentalul colectiv. Altii, pur şi simplu au ales alte nume, şi am ajuns astăzi să-i cunoaştem doar în acest fel, auzindu-le numele adevărat nu i-am recunoaşte niciodată, iată exemplele cele mai relevante : John Wayne, pe care îl cheamă în realitate Marion Mitchell Morrison (deşi s-a născut Marion Robert Morrison) ; Cary Grant (născut Archibald Alexander Leach) ; Dean Martin (de fapt, Dino Paul Crocetti) ; Michael Caine (Maurice Joseph Micklewhite) ; Mickey Rooney, cel după care Disney l-a conceput pe Mickey Mouse, se numeşte de fapt Joseph Yule, Jr. ; chiar şi Woody Allen se numeşte în realitate Allan Stewart Konigsberg ; şi, desigur, Hulk Hogan (Terry Gene Bollea). Am lăsat intenţionat la urmă câteva dive, cu poveşti incredibile în spatele pseudonimelor lor : Bo Derek (născută Mary Cathleen Collins) ; Judy Garland (născută Frances Ethel Gumm) ; Lauren Bacall (Betty Joan Perske) ; probabil nu e o surpriză Marilyn Monroe, pe numele ei real Norma Jeane Mortenson-Baker ; o favorită personală, Rita Hayworth, se numeşte de fapt Margarita Carmen Cansino ; însă cu siguranţă este surprinzător exemplul unora precum Whoopi Goldberg (în realitate Caryn Elaine Johnson) ; Anna Nicole Smith (Vickie Lynn Hogan), sau chiar Meg Ryan, cu incredibilul ei nume Margaret Mary Emily Anne Hyra.

La final, pentru că am promis, o categorie mai aparte : există câteva exemple atipice, şi anume ale unora care au nume mult mai interesante în realitate decât cele de scenă ; şi apoi, două exemple ale unor celebrităţi despre care mult timp au circulat mituri legate de numele lor adevărate. În prima categorie am găsit trei persoane cu pseudonime celebre, dar în spatele cărora stau nume interesante : mai întâi, Carmen Electra, pe care în realitate o cheamă Tara Patrick – poate că multora acest nume real nu le spune mare lucru, însă ciudat este că o altî actriţă şi-a luat ca pseudonim tocmai acest nume real uşor schimbat, Tera Patrick (pe numele ei adevărat Linda Ann Hopkins) şi cu acest nume este astăzi în topul celor mai celebre actriţe de filme pentru adulţi. Revenind la lucruri mai serioase, avem exemplul lui Michael Keaton, pe care în realitate îl cheama Michael Douglas. Însă favoritul meu, de departe cel mai interesant exemplu, este cel al lui Albert Brooks, cunoscut din Simpsons şi alte comedii, pe care în realitate îl cheamă, nici una, ni calta, ci Albert Einstein. Cât priveşte exemplele celor care au fost victime ale unor legende despre numele lor reale, avem două actriţe : Kim Cattrall şi Brigitte Bardot. Prima, a fost într-adevar victima unei erori, creată de un ziar care a confundat-o cu altă actriţă, răspândind astfel ştirea cum că numele ei real ar fi Clare Woodgate. Certificatul de naştere însă a dovedit în repetate rânduri că nu este deloc adevărată această confuzie. În schimb, mitul din jurul lui Bardot a fost artizanat de regizorul Jean-Luc Godard, drept artificiu commercial care să-i confere un statut de divă tinerei actriţe la început de carieră. S-a dovedit însă ulterior că numele de Camille Javal nu este decât o scorneală, şi că Brigitte Bardot s-a nascut cu numele pe care îl recunoaştem cu toţii azi.