vineri, 27 ianuarie 2012

Un alt fel de ambasadori

Există situaţii în care cei din industria de film autohtonă reuşesc să depăşească graniţele ţării nu doar prin invitaţii la festivaluri sau prin producţiile proprii, ci tocmai pentru a-şi profesa meseria. Însă exemplele care să facă şi carieră în acest sens sunt foarte puţine, răzleţe şi de impact moderat. Sunt totuşi notabile, în primul rând pentru că stabilesc un foarte necsar precedent, şi apoi prin consistenţa reprezentării. Iată câteva exemple de cineaşti (actori şi regizori) care au fost implicaţi în producţii de anvergură – peste Ocean şi nu numai.
În primul rând, să epuizăm apariţiile sporadice ale regizorilor români care şi-au asociat numele cu filme reuşite străine. Evident, vorbim de vremurile noastre, pentru că nu am vrut să intru în arhivele de film ale secolului trecut în acest caz. Mă refer la filme pe care fie le-am vazut, fie le putem vedea încă în jurul nostru. Un prim exemplu este Le Concert (2009), al lui Radu Mihaileanu – un film care merită întreaga atenţie. Celălalt exemplu la care mă gândesc este Dolce far niente (1999), al lui Nae Caranfil – iarăşi un proiect ineresant, deşi nu la fel de reuşit ca precedentul.
Urmează apoi clubul exclusivist al actorilor care au cunoscut succesul şi în pelicule străine, nu doar în cele româneşti. Chiar dacă nu cred că avem încă un nume de rezonanţă în cinematografia internaţională, comparabil cu starurile occidentale, cred că unii s-au apropiat sau se apropie vertiginos de acest statut.
Există evident mulţi actori care profesează în străinătate sau în producţii străine, dar care nu depăşesc mai mult decât apariţiile figurate, trecătoare, prea puţin notabile. Mă refer la exemple de genul lui Emil Hoştină, pe care de pildă îl putem regăsi chiar în ultimul Harry Potter. Mă interesează mai degrabă cazurile mai consistente, evidente şi recognoscibile, care au produs o impresie în publicul spectator. Am putea începe cu Rona Hartner, pe care am remarcat-o doar în Gadjo Dilo (1997), însă cred că merită urmărită. Sau am putea vorbi despre Monica Bîrlădeanu (cu pseudonimul ei de scenă Monica Dean), pe care am revăzut-o în Lost (2006), însă mai cu seamă în Francesca (2009), deşi personal eu nu sunt deloc convins. O altă prezenţă de luat în seamă ar fi cea a lui Dragoş Bucur în The Way Back (2010) alături de Colin Farrell şi Ed Harris. Însă nu acestea ar fi cele mai reprezentatitve exemple pentru tema discuţiei.
Aş începe enumerarea celor mai consistente exemple cu Alexandra Maria Lara, pe care poate noi o cunoaştem mai puţin, dar care în Germania este o actriţă foarte prolifică şi apreciată. Un exemplu edificator ar fi Der Untergang (2004) sau şi mai bine, Youth withouth Youth (2007), adaptare după Eliade, alături de Tim Roth. N-am putea să-l omitem pe Ion Caramitru, chiar dacă nu a reuşit să iasă în evidenţă la fel ca pe scenele de teatru. Îl putem regăsi în Citizen X (1995), alături de Donald Sutherland sau Stephen Rea, în Mission: Impossible (1996) alături de Tom Cruise şi Jean Reno, sau chiar în Amen (2002). O altă prezenţă cu rezonanţă, dar despre care noi ştim prea puţin, este cea a Catincăi Untaru, în serialul The Fall (2006), necunoscut nouă, însă extrem de apreciat de critica americană. Şi, cu siguranţă, trebuie menţionată prestaţia lăudabilă pe care o are Anamaria Marinca în cele câteva producţii titrate din străinatate, mai cu seamă Sex Traffic (2004).
Desigur exemple ar mai fi, sunt convins că mi-au scapat câteva care ar merita fîără dubiu menţionate între acestea, dar timpul nu este pierdut şi atâta verme cât există interes cred că vom mai descoperi surprize plăcute. Am lăsat intenţionat la final greii acestei categorii, numele sonore care au ţinut capul de afiş al filmelor în care au apărut. În primul rând, Oana Pellea, deşi mărturisesc că este undeva la interferenţa dintre cele două categorii, cu un palmares cantitativ, dar din care eu am văzut numai Children of Men (2006), unde joacă alături de Clive Owen, Michael Caine şi Julianne Moore. Cam la fel stă situaţia şi cu Maia Morgenstern, care a avut câteva tentative timide, însă pe deplin a dobândit renume în cinematografia lumii după apariţia din The Passion of the Christ (2004) al lui Mel Gibson, alături de Jim Caviezel şi Monica Bellucci. Dar, în concluzie, cu adevărat actorul român care cred eu că s-a impus cel mai convingător pe piaţa internaţională de film şi care începe să aibă un renume în rândul cinefililor şi criticii de specialitate din afară, este cu siguranţă Marcel Iureş. Lista de filme în care îl puteţi regăsi este impresionantă şi covârşitoare comparativ cu a celorlalte exemple de mai sus: Interview with the Vampire (1994) şi Mission: Impossible (1996) pentru început, după care rolul definitiv din The Peacemaker (1997), alături de George Clooney şi Nicole Kidman; urmează desigur Amen. (2002) pe care l-am pomenit mai devreme şi apoi Hart's War (2002), unde cred eu că Iureş face o figură mai bună decât Colin Farrell şi Bruce Willis, alături de care joacă aici; ar mai fi de amintit Goal! (2005) şi Pirates of the Caribbean (2007), sau chiar Youth Without Youth (2007). Cu un asemenea palmares, Iureş cred că este liderul acestei generaţii de cineaşti care au încercat să activeze şi pe piaţa externă de film şi cinematografie.

joi, 26 ianuarie 2012

Întâlniri de gradul III

Orice împătimit de film, de actorie în general, este de asemenea împătimit şi de marile personalităţi ale lumii filmului, de vedetele care îl impresionează de-a lungul timpului sau îl fascinează prin forţa interpretărilor. Marii actori pe care îi admirăm la cinema sau la tv au parcă o aură ciudată în jurul lor şi par supra-omeneşti. Mai ales atunci când îi poţi întâlni în afara contextului artistic, în viaţa reală, scoşi din cadrul peliculei şi transpuşi în carne şi oase dinaintea ta, la o distanţă de interacţiune mult mai umană şi mai tangibilă. Am avut şansa să mă regăsesc în situaţia de a interacţiona la un nivel foarte personal cu câţiva dintre actorii renumiţi care pentru multă lume rămân doar nişte personaje intangibile din spatele ecranului. Şi de multe ori m-am gândit că merită împărtăşită experienţa acestor întrevederi, deoarece pentru mine au reprezentat o alterare sau o amelirorare a percepţiei pe care mi-am construit-o despre fiecare în parte.
Marele regret pe care îl voi avea multă vreme înainte este că nu am avut capacitatea (nici tehnică, dar probabil nici individuală) de a putea surprinde aceste personalităţi aşa cum le-am perceput eu şi să le pot reda din perspectiva mea tuturor celor interesaţi şi de persoana dindărătul măştii binecunoscute. Mi-aş fi dorit să pot avea câteva minute de interviu cu fiecare dintre marii actori pe care am avut onoarea sau prilejul să-i întâlnesc, şi să pot împărtăşi tutror din farmecul cu care m-au încântat pe mine.
În mod total accidental, prima personalitate a cinematografiei mondiale pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc a fost Dennis Hopper. Cred că îl ştim cu toţii, totuşi eu am trecut nestingherit pe lângă dânsul, fără să-l observ, el ieşind din lift, eu intrând. Tovarăşul meu de lift l-a salutat respectuos şi părea foarte încântat, eu nu înţelegeam de ce. Apoi mi-a spus : « Nu ai vazut cine era ? », eu : « Nu, n-am băgat de seamă… » ; « Păi, era Dennis Hopper, actorul ! ». La vremea aceea numele lui nu-mi spunea nimic, aşa că am dat aprobator din cap prefăcând o mică încântare după care am dat fuga la internet să văd despre cine era vorba. Nu mică mi-a fost mirarea când am înţeles peste cine dădusem… Ulterior, ne-am mai intersectat răzleţ, fugitiv, însă după acest prim impact, următoarele au fost cu mult mai mult entuziasm din partea mea.
Am menţionat acest exemplu deoarece a fost definitoriu pentru o perioadă în care mi-am intersectat drumurile cu numeroase nume sonore ale filmului occidental. Iar acest prim exemplu a fost un apel de trezire pentru mintea mea resemnată că nimic interesant nu mi se intâmplase până atunci de o asemenea amploare, şi am fost extrem de atent ulterior la persoanele care se întâmpla să treacă pe lângă mine. Tocmai din acest motiv, atunci când s-a ivit prilejul să întâlnesc urmatoarea mare personalitate am fost mult mai reactiv şi am lăsat sufletul meu să se cuprinda de încântare că putea interacţiona atât de direct cu cineva care pentru toti cei din jurul meu era inaccesibil. Este vorba de Dolph Lundgren. Impresia extraordinară pe care mi-a făcut-o acesta ţine de personalitatea sa şi de felul în care omul Dolph Lundgren se comportă în afara cadrului actoricesc. Un adevărat profesionist, foarte atent şi serios, modest în raport cu amploarea reputaţiei sale, unul dintre singurii mari actori care a acceptat să vorbească cu absolut oricine, să dea autografe sau să facă poze, fără să neglijeze pe nimeni. Iar amintirile mele legate de lunile în care am interacţionat constant cu echipa sa vor rămâne pe veci marcate de asistenta personală a acestuia, Johanna Edholm, pentru care aveam la vremea respectiva un crush notoriu. Iar, în altă ordine de idei, Dolph Lundgren este unul dintre cei doi nordici faimoşi pe care i-am cunoscut şi care mi-au făcut o impresie foarte plăcută. Celălalt, este Lance Henriksen (pe care îl ştim cu toţii din serialul Millennium).
Aceste întâlniri au lăsat o impresie favorabilă şi puternică în urma lor, întărite ulterior de altele la fel de interesante. De exemplu, pe Donald Sutherland l-am întâlnit mult după ce deja auzisem nenumărate discuţii de la cei cu care avusese treabă până atunci. Un bun prieten de-al meu era tocmai şoferul lui şi mi-a împărtăşit câteva povestiri emoţionante care m-au făcut să cred că este un adevărat gentleman al seniorilor cinematografiei. Nu s-a dezminţit nici când am avut personal onoarea să-l întâlnesc şi să interacţionăm. Are o charismă incredibilă şi e de înţeles de ce rolurile sale provoacă impresii atât de durabile. Tot astfel s-a petrecut şi cu Jennifer Tilly, cu vocea ei inconfundabilă cu care m-a cucerit de primul moment în care am auzit-o şi care am văzut mai nou că are o carieră interesantă şi în turneele de poker. Pe vremea aceea era însă parte din echipa de filmare de la a 5-a parte din Chucky (2004) şi fermeca pe toată lumea cu personalitatea ei debordantă şi sex-appeal-ul ei autentic.
Au fost însă şi câteva întâlniri care nu au lăsat tocmai cele mai plăcute sau mai nobile impresii, şi care au răsturnat radical impresiile mele despre cei în cauză. Primul din seria asta a fost Wesley Snipes – îl ştim cu siguranţă din seria Blade. Chiar dacă iniţial auzisem lucruri plăcute despre el, şi el încerca să lase impresia de amabilitate în jurul său, până la urmă s-a dovedit a fi un personaj nu tocmai lăudabil, extrem de risipitor, neserios şi arogant, interesat prea mult de petreceri nesfârşite şi distracţie luxuriantă. A urmat apoi apogeul dezamăgirilor, sau să-i spun aşa, neconcordanţelor între imaginea sau aşteptările din capul meu şi situaţia concretă, din realitatea imediată. Primul exemplu, unul fugitiv, dar de impact, a fost Jean-Claude Van Damme, care pe langă că m-a şocat prin statura sa cu o palmă mai mică decât mine, a lăsat şi o neplăcută impresie de afemeiat incurabil, insistând să se dea la fiecare persoană de sex feminin care îi ieşea în cale, fără menajamente şi fără limită. Motiv pentru care a şi a vut probleme într-un local din Bucureşti, încasând o partială bătută de la câţiva comeseni pe care i-a indispus. Însă, cu adevărat cel mai decepţionat am fost de Steven Seagal, personalitate antagonică a majorităţii rolurilor sale de băiat bun şi moralizator. În afara caracterului său neprietenos, arogant şi desfrânat, petrecerile sale interminabile cu incredibile excese şi deviaţii, mi-au zugrăvit în amintire o imagine foarte neplăcută despre un star pe care filmografia sa îl infăţişa total opus.
Dar am învăţat că în viaţă aparenţele pot fi foarte înşelătoare şi lucrurile nu sunt ceea ce par, le-am luat ca atare şi am mers mai departe, bucuros că mi-am îmbogăţit cunoştinţele cu încă o lecţie preţioasă. Iar culmea, de unde mă aşteptam să întâlnesc astfel de personaje mai puţin simpatice, am avut câteva surprize plăcute. Este cazul lui Armand Assante, despre care iniţial credeam că este genul distant şi vedetist, însă m-a impresionat foarte plăcut în câteva situaţii, reuşind să mă convingă că are un caracter mult mai agreabil şi admirabil. Departe de a fi vedeta pe care o aveam eu în minte, s-a dovedit un actor dedicat meseriei sale şi o persoană charismatică în afara platoului de filmat.
De departe, exemplul meu preferat, actorul care mi-a lăsat impresia cea mai puternică şi cea mai plăcută, va rămâne Michael Madsen. Îl ştiam bine din serialul Vengeance Unlimited şi mai ales din Kill Bill, iar pentru mine era un model de bărbat autentic, foasrte masculin, diferit de sex-simbolurile hollywoodiene ale manechinilor de vitrină, care nu-ţi spun nimic. Eram extrem de curios să-l cunosc şi dincolo de alura sa emasculinizată exploatată în atâtea filme şi să văd dacă regăsesc ceva asemănător şi în persoana sa. Nu am fost deloc decepţionat – dincolo de munţii de ţigări şi băutură care-l însoţeau, dincolo de vocea aproape gâtuită tipică, l-am regăsit pe acelaşi tip zdravăn, dar sensibil, pe care îl admiram în film, impozant prin statura sa masivă, dar modest şi retras prin firea sa blândă. Este singurul star căruia i-am cerut vreun suvenir dintre toţi cei pe care i-am cunoscut, şi drept urmare mi-a lăsat o serie de poze extrem de reuşite de la filmările sale. (Recunosc, sunt un melancolic incurabil şi am cedat impulsului de moment sub acţiunea charismei irezistibile pe care o raspândea involuntar).
Ceilalţi mari actori pe care am avut prilejul să-i întâlnesc şi să-i cunosc, s-a întâmplat sa fie sporadic, în trecere şi ne-consistent în raport cu exemplele anterioare. Însă uneori şi o scurtă impresie poate face cât zece mii de cuvinte. Chevy Chase părea simpatic şi docil în primă instanţă, însă câteva mici aroganţe tipice unui mega-star trecut de apogeul carierei l-au făcut să-şi piardă din respect în ochii mei pe mai departe. Un alt exemplu, de data asta mai simpatic prin situaţii, nicidecum prin personalitate, a fost Redman, rapperul american care apare ocazional în câteva filme, e.g. How High (2001). Imaginea de băiat rău este evident un clişeu, şi am văzut că de puţine ori se aplică cu adevărat celor din această industrie – cât timp am avut tangenţe, s-a comportat docil şi politicos, fără să pară că trăieşte aşa cum scrie în versuri. Un alt exemplu haios a fost Jeff Goldblum, interesantul actor din Jurassic Park (1993) sau Independence Day (1996). Sper că pentru el contactul cu Europa de Est, cu România în special, să rămână unul plăcut, mai ales că nu este tocmai un actor cu un nume uşor de reţinut sau de reputaţie mondială covârşitoare. Şi atunci cred că a fost realmente surprins (nu doar s-a prefacut aşa) atunci când, întâlnindu-l, l-am salutat pe nume şi i-am urat bine a venit în Bucureşti. A fost extrem de amiabil şi de comunicativ, lăsându-mi şi la rândul meu o impresie pozitivă.
Pe Gérard Depardieu l-am lăsat intenţionat la sfârşit. Nu pentru că ar reprezenta o notă discordantă sau un caracter deosebit, cu atât mai mult cu cât nu pot spune că am interacţionat direct cu dânsul în aceeaşi măsură precum în cazurile de mai sus. Însă îmi va rămâne o amintire puternică din acea perioadă nu neapărat prin firea sa, ci prin situaţia jalnică în care l-am regăsit. Era însoţit peste tot de fiul său, care ulterior am auzit că a murit recent, tocmai din pricina acelor lucruri care exasperau şi probabil întristatu extrem de mult sufletul părintelui său: excesele de fumat, alcool, droguri şi alte vicii convergente cu viaţa îndestulată a celor care au de prisos. Era atât de grav, încât şi o bomboană cu lichior i-ar fi fost periculoasă...
Dincolo de toate aceste exemple, pozitive sau negative, unele chiar neutre, suntem în situaţiile de acest gen puşi în faţa unui dat: întâlnirea dintre persoană şi personaj. Este greu să facem o departajare definitivă, deoarece personajele pe care le însufleţesc aceşti acotori sunt atât de reuşite încât creează în mintea noastră falsa impresie că masca se contopeşte cu personalitatea. Şi este greu să mai potţ lua lucrurile separat. Chiar dacă unii dintre aceştia au reprezentat decepţii în viaţa reală, sau unii au impresionat peste măsură comparativ cu ceea ce interpretează ei la locul de muncă, respectul pe care şi-l pierd sau câştigă în particular nu are nicio legătură cu calitatea prestaţiei lor artistice. Buni sau răi, este important ce lasă în urmă prin creaţiile sale fiecare în parte şi pentru asta putem să-i judecăm, persoana însă o vom lua doar ca atare.

luni, 23 ianuarie 2012

Când talentul se lasă moştenire...

Aşa cum se întâmplă în diverse alte arte şi meserii, şi în lumea filmului era de aşteptat să apară aşa-numitele dinastii, familii dare au dat industriei mai mult decât un singur exponent de valoare. Chiar dacă uneori termenul dinastie este exagerat sau aplicat greşit, s-a împământenit şi de fiecare dată când mai mult decât un singur membru al aceleiaşi familii face performanţă în cinematografie sau teatru i se aplică eticheta dinastică. Câteodata poate fi într-adevăr vorba de generaţii întregi, care se întind pe parcursul întregului secol de cinema, de tipul familiei Barrymore; alteori vorbim de o distribuţie orizontală de tipul fraţilor Baldwin. Oricum am privi lucurile, se pare că uneori talentul nu a rămas manifestat numai într-un singur membru al aceleiaşi familii, ci s-a transmis mai departe către descendenţi sau rude.
Este normal să vorbim mai întâi de dinastia Barrymore atunci când discutăm despre marile familii din lumea actoriei. Aceastei familii îi aparţin multe nume mari ale fiecărei epoci de film din secolul trecut, iar descendenţa lor se continuă şi azi cu Drew Barrymore. Totul începe cu fraţii Lionel Barrymore, Ethel Barrymore şi John Barrymore în anii de frăgezime ai cinematografiei. Pe Lionel merită să-l vedeţi în It's a Wonderful Life(1946); pe Ethel în None but the Lonely Heart(1944) alături de Cary Grant; iar John rămâne celebru pentru rolurile din Dr Jekyll & Mr Hyde(1920), Don Juan(1926) sau Grand Hotel(1932). Acest John Barrymore este tatăl altor două staruri de cinema, şi anume Diana Barrymore şi John Drew Barrymore, ambii cu roluri semnificative ale epocii în care şi-au desfăşurat activitatea. Iar acest Joh Drew este tatăl actriţei Drew Barrymore, pe care o ştim prea-bine.
A doua mare dinastie a filmului este cu siguranţă cea a lui Henry Fonda. Are o carieră impresionantă, cu roluri mari în filme precum The Grapes of Wrath(1940), 12 Angry Men(1957) sau Once Upon a Time in the West(1968), este şi părintele a două mari vedete de cinema: Peter Fonda şi Jane Fonda. Peter Fonda este un icon în contra-cultura americană a anilor ’60, remarcabil în Easy Rider (1969). Iar Jane Fonda este de o notorietate incontestabilă, cu nenumărate filme clasice în palmares - Cat Ballou (1965), They Shoot Horses, Don't They?(1969) sau On Golden Pond(1981). Peter Fonda este tatăl altei mari vedete, Bridget Fonda, cunoscută pentru filme ca The Godfather Part III(1990) sau Point of No Return(1993). Iar Jane Fonda este mama lui Troy Garity, celebru în State pentru rolul din seria Barbershop(2002).
Evident, există şi familii care au dat industriei mai mult decât actori. Este cazul familiei Coppola. Francis Ford Coppola este patriarhul unei vaste genealogii de cineaşti, nu doar actori, însă notorietate au facut doar cei care au ramas în memoria publicului datorită carierei în film. Este inutil să mai amintim titluri care i-au creat renumele lui Coppola, sunt zeci, şi atunci să menţionăm doar doi dintre cei mai renumiţi membri ai familiei sale: fiica sa, Sofia Coppola şi nepotul său, Nicholas Cage, pe numele său adevarat Nicholas Kim Coppola. Pe Sofia o reţinem pentru proiectul ei cel mai de scuces Lost in Translation(2003), iar Nicholas Cage, la fel ca unchiul său, nu mai necesită nici o detaliere.
Pentru că tot aminteam la început de cazurile în care renumele nu este dat de descendenţă, cel mai evident exemplu este familia Baldwin. Fraţii Alec, Stephen, Daniel şi Billy sunt poate cei mai faimoşi fraţi ai domeniului. Prestaţia lui Alec Baldwin ne este tuturor familiară, de la Beetlejuice(1988) până la The Departed(2006); Stephen impresionează în filme precum The Usual Suspects(1995) sau Born on the Fourth of July(1989); pe Daniel de exemplu îl regăsim în Mulholland Falls(1996); iar pe Billy cu precădere în Gossip Girl(2007). Pentru că to suntem la acest capitol, cred că merită amintiţi şi fraţii John şi Joan Cusack, sau Julia şi Eric Roberts, cu toţii egalmente celebri.
Dincolo de aceste exemple, aş aminti unele care mie mi se par fascinante pentru surprizele pe care le-am descoperit studiindu-le. Unul dinte ele este familia Estevez. Celălalt, familia Douglas. În primul caz, vorbim despre Ramon Antonio Estevez – cunoscut nouă pe numele de Martin Sheen, tatăl lui Emilio Estevez şi desigur al lui Charlie Sheen, născut Carlos Estevez. Cred că pe fiecare în parte îi cunoaştem extrem de bine din nenumăratele lor apariţii pe micul şi marele ecran. În celălalt caz, nici familia Douglas nu este tocmai ceea ce pare, deoarece pe bătranul Kirk Douglas îl cheamă cu adevărat Issur Danielovitch, fiind de origine rusă şi, de asemenea, celebrul tată al tot atât de celebrului Michael Douglas. Sunt convins că niciunul nu are nevoie de referinţe suplimentare.
Dintre marile dinastii ale filmului ar mai fi de amintit cu siguranţă şi familia Huston. Walter Huston, patriarhul canadian al acestei descendenţe rămâne un clasic graţie rolurilor sale precum cel din The Treasure of the Sierra Madre(1948), regizat chiar de fiul său, John Huston. Un fiu care duce renumele familiei pe culmi şi mai înalte, cu producţii precum The Maltese Falcon(1941), The African Queen(1951) sau Prizzi's Honor(1985), în care joacă fiica acestuia, Angelica Huston. O fiică ce statornieşte definitiv renumele familiei Huston în industria filmului, dar pe care ar fi păcat s-o reţinem numai pentru rolul ei din The Addams Family(1991).
Merită menţionate pe urmă fără doar şi poate familiile Bridges şi Carradine. Întâi, Lloyd Bridges este părintele a doi fraţi extrem de cunoscuţi: Beau Bridges şi Jeff Bridges. Pe Lloyd cel mai celebru l-a facut Sea Hunt(1958), un serial american foarte popular la vremea lui. Beau este iarăşi foarte apreciat, de la nenumăratele sale roluri în seriale TV, până la filme precum Max Payne(2008). Cât priveşte pe Jeff, este imposibil să ne rezumăm la unu-două titluri pentru o carieră formidabilă precum a sa. Apoi, John Carradine este la rândul său tatăl faimos al altor doi fraţi şi mai populari: Keith Carradine şi David Carradine. John este extrem de cunoscut pentru rolurile sale horror şi wester ale primei jumătăţi de secol XX, probabil unul dintre cei mai prolifici actori ai filmului şi scenei din America. Keith este şi el un exemplu de actor prolific, atât în film cât şi televiziune. Însă cel mai cunoscut nouă ne este David, mai ales pentru asocierea sa cu kung fu, vezi Kill Bill(2004).
Aş mai adăuga acestei înşiruiri de dinastii şi genealogii câteva exemple de nume din industria filmului care au dobândit notorietate la fel de mare individual, nu doar prin asociere. Tony Curtis este faimosul tată al la fel de faimoasei Jamie Lee Curtis. Născut Bernard Schwartz, Tony Curtis este un grand al actoriei, şi merită văzut de exemplu în Sweet Smell of Success(1957) sau Some Like It Hot(1959). Jamie Lee nu mai are nevoie de nicio prezentare, nenumăratele filme care au făcut-o celebră le ştim cu toţii. În aceeaşi situaţie i-aş regăsi şi pe Donald Sutherland cu fiul său, Kiefer. Ambii au cariere impresionante şi îşi merită individual prestigiul câştigat prin prestaţiile lor impresionante de până acum. Un alt exemplu relevant este Ingrid Bergman, protagonista din Casablanca(1942), care este mama la fel de celebrei Isabella Rossellini. De asemnea, nu pot lăsa pe dinafară două exemple notabile de actriţe deosebit de înzestrate şi într-o anumită măsură înrudite. Mai întâi, cazul Katherine Hepburn (actriţa cu cele mai multe Oscaruri) cu Audrey Hepburn (modelul feminin al multor generaţii): deşi au nume identice, sunt foarte îndepărtat înrudite şi nu s-au cunoscut niciodată. Pe urmă, cazul lui Goldie Hawn, năstruşnica actriţă din Private Benjamin (1980), mama carismaticei actriţe Kate Hudson, pe care o ştim din How to Lose a Guy in 10 Days (2003).
Evident, aceasta nu este o listă exhaustivă şi nici nu mi-am propus să fie. Ar fi imposibil de scotocit după fiecare înrudire din vasta industrie de film, şi nu numai. Desigur, este evident că acoperă numai genealogiile de peste Ocean, deoarece am considerat că sunt probabil cele mai cunoscute şi cele mai de succes. Ar fi interesant de văzut cum se prezintă situaţia în acest sens şi pe bătrânul nostru continent. Şi, desigur, merită adusă o vorbă şi despre situaţia autohtonă, unde am avut şi noi câteva exeple de părinţi de renume care au avut odrasle de cel puţin acelaşi renume; vorbim aici în mod evident despre Ştefan Bănică Sr. şi fiul său, cel Jr., care cu siguranţă şi-au asigurat un loc în mentalul colectiv, dotaţi fiind cu diverse talente artistice. Cu siguranţă din categoria Sr. şi Jr. fac parte şi cei doi Florin Piersic, inidferent de criticile care li se aduc – notorietatea ambilor este indiscutabilă; însă exemplul meu favorit va rămâne familia Pellea – Amza, şi fiica lui, Oana, două dintre marile valori ale actoriei româneşti.

joi, 12 ianuarie 2012

Remake - acum într-o nouă interpretare...

De câte ori trebuie spusă o poveste până să se epuizeze un subiect? De ce fiecare generaţie simte oare nevoia să reinterpreteze aceeaşi poveste prin propriile viziuni ? M-a fascinat întotdeauna modul aproape fetişist în care anumite subiecte sunt abordate de-a lungul timpului. Mă refer la obsesia cinematografiei pentru remake. La ecranizarea cu regularitate periodică a aceluiaşi subiect. De câte ori poate consuma un public aceeaşi poveste până să-i pătrundă toată esenţa ? Dilema mea legată de un remake este dacă motivul pentru care cineaştii se întorc mereu la poveste pentru că subiectul este atât de bogat şi de ofertant, încât niciodată nu a fost pe deplin explorat, sau pentru că subiectul este din potrivă prea găunos şi lasă mereu loc de o nouă interpretare, nefiind pe deplin sondat ?!... Sau poate problema nu e la subiect, şi trebuie căutată în altă parte?!...
De exemplu: Shakespeare şi Dickens sunt pare-se cei mai întrebuinţaţi furnizori de subiecte de către industria filmului de-a lungul timpului. Dacă poate pentru noi Dickens nu este atât de familiar, pe Shakespeare îl cunoaşte marea majoritate. Romeo şi Julieta sau Hamlet au fost stoarse de sens de atâtea ori, încât cred că fiecare generaţie s-a întâlnit cu cel puţin o ecranizare de-ale lor. Totuşi, povestea lui Scrooge al lui Dickens apare statistic în cele mai multe ecranizări ale unui subiect literar în analele cinematografiei. Însă, literatura nu s-a oprit la clasicii englezi ; Hugo, în special Mizerabilii, reapar cu recurenţă o data la câţiva ani, fie ca filme de sine stătătoare sau ca seriale ori mini-serii, iar alte subiecte ale lui Hugo pătrund şi în tărâmul animaţiei. La fel, compatriotul lui Hugo – Dumas – cu ai săi 3 muşchetari (şi variantele) reapar constant în istoria filmului. Evident, ecranizările nu se opresc la ei, notabile ar mai fi exemplele lui Robin Hood sau Don Juan, atât de obsesiv reinterpretate, însă fixaţia cinematografiei pentru clasicii literaturii e simptomatică.
Dincolo de literatură, cealaltă mare sursă de inspiraţie a eternelor remake-uri este evident istoria. Dacă ar fi să o luăm într-o ordine cât de cât istorică, şi nu numai, probabil cea mai ecranizată poveste a domeniului trebuie să fie cea a lui Cezar şi Cleopatra. Deşi există câteva producţii atât de grandioase şi care au lăsat o moştenire grea fiecărui cineast pregătit de o nouă abordare, se pare că publicul nu se mai satură de idila celor doi. Urmează apoi, cu precădere în cultura occcidentală, irezistibila poveste a Regelui Arthur (plus dependinţe, să zic aşa), de neîntrecut în imaginarul publicului. După care, obligatoriu merită menţionate două personaje fetişiste ale istoriei filmului, despre care s-au făcut filme de toate genurile, de la drame şi biografii, până la comedii, parodii sau animaţii : este vorba despre Napoleon şi Hitler. Fiecare generaţie se simte datoare să ne mai spună încă o dată povestea acestor figuri istorice din varii raţiuni şi intenţii. Nici aici nu putem fi exhaustivi, legendarele personaje ale istoriei readuse la viaţă pe micul sau marele ecran sunt nenumărate şi extrem de variate, dar sunt o constantă a fenomenului de remake.
Al treilea domeniu, la fel de generos, nu poate fi decât religia, şi in special tematica Biblică. Pildele Bibliei, atât cele ale Vechiului Testament cât şi cele ale Nouilui, au fost un izvor nesecat de inspiraţie pentru studiourile de producţie ale tuturor timpurilor. Teme ca cele ale lui Noe, Moise sau Solomon s-au revăzut de atâtea ori pe peliculă încât cred că publicul le cunoaşte mai mult de acolo decât de la sursă. Tot astfel, viaţa şi patimile lui Iisus au reprezentat un subiect de maxim focus în ceea ce priveşte subiectul religios. Şi, desigur, Apocalipsa, sub toate formele ei de manifestare sau interpretare.
Desigur, acestea sunt cele trei mari filoane din care s-a inspirat cinematografia de-a lungul scurtei sale istorii de până acum. Însă nu se rezumă doar la atât. Să nu omitem din vedere marile personaje de ficţiune pe care filmul i-a revitalizat de atâtea ori cu mai multă sau mai puţină măiestrie : probabil cel mai celebru va rămâne Dracula, inegalat între personajele negative atât de recurent reanimate. Urmat îndeaproape de Frankenstein şi de King Kong, ca să menţionăm doar câţiva, deşi subiectul este mult mai vast. La fel de notorii, trebuie meţionaţi şi (super-)eroii, a căror poveste este respusă de nenumărate ori, începând de la personajele mitologiei greceşti, până la Batman sau Zorro, şi terminând cu Tarzan, pentru a face doar o succintă trecere în revistă a unora dintre ei. Iar apoi, să nu uităm de una dintre poveştile cele mai de succes ale întregii industii cinematografice : psihoza OZN – lupta umanităţii cu extratereştrii de toate felurile şi întruchipările, care vor să ne extermine.
Discuţia despre remake este atât de vastă şi cuprinde atât de multe teme, încât ne-am putea întinde pe spaţii ample cu exemplele. Acestea sunt câteva dintre cele mai reprezentative, poate cele mai cunoscute şi cele mai întrebuinţate; sper să nu fi lăsat nici unul de o la fel de mare anvergură pe dinafară. Şi bineînţeles, n-aş putea încheia fără să amintim în treacăt şi de filmul românesc, de exemplele autohtone care se încadrează în acest concept : din experienţa mea, nu mă pot gândi la altele cu un asemănător impact decât la operele lui Caragiale în general, şi la povestea haiducilor în particular – probabil cele mai ecranizate subiecte în filmul de la noi (deşi am regretul că încă nimeni nu se încumetă să-i ecranizeze povestea haiducului Terente). În fine, încă mai caut răspuns la dilema legată de aceste remake-uri şi motivul pentru care unele poveşti sunt permanent respuse, iar unele odată spuse n-au mai fost abordate nicicând.

luni, 2 ianuarie 2012

Multi-talent

Englezii au o expresie pentru lucrul despre care vreau eu să vorbesc aici: performing arts. Într-adevăr, ei şi-au dat seama că a presta în faţa unui auditoriu e totuna, indiferent dacă eşti actor sau interpret. Eşti un performer, un artist pe o scenă, în faţa unui public. Şi bineînţeles că de aici apare şi dilema artistului : din moment ce e performer, de ce să se limiteze doar la una dintre manifestările sale artistice. Motiv pentru care, mulţi artişti muzicali îşi încearcă norocul şi cu actoria, aşa cum mulţi actori îşi încearcă norocul şi cu muzica.
Este lesne de înţeles de ce. De regulă, pentru a fi un actor bun ai nevoie şi de capacităţi interpretative ; o voce bună, o ureche muzicală, sunt calităţi care favorizează dezvoltarea unui actor. La fel, pentru a fi un artist adevărat prin muzica ta, este nevoie să poţi să-ţi şi joci rolul cu credibilitate, astfel, veleităţi actoriceşti prezintă numai avantaje pentru un star muzical. Era videoclipurilor ne demostrează cel mai clar acest lucru.
Există însă anumiţi artişti care nu se rezumă doar la figuraţia sau prestaţia celor câteva minute pentru un videoclip şi îşi doresc o aplecare mai serioasă asupra talentului lor actoricesc. Motiv pentru care avem câteva exemple de interpreţi pe care îi regăsim pe afişele unor filme sau pe scene de teatru. Evident, fiecare mai mult sau mai puţin cu succes, împărţindu-se pe cale de consecinta în diverse categorii.
Bineînţeles că dacă stăm chiar acum să ne gandim pe care cântăreţi i-am văzut prin filme, ne vin iute în minte nume precum Mariah Carey, Beyonce, Justin Timberlake, Aguilera sau Eminem. Desigur, au avut câteva tentative, timide, de probă, fiecare dintre ei, şi nu numai. Se regăseşte la starurile pop ale momentului un trend de a se diversifica în cât mai multe arii comerciale, pentru că numele lor se identifică cu un brand care face vânzări ori cu ce s-ar asocia. Din păcate însă pentru aceştia, n-au fost destul de convingători pentru a se concentra mai serios asupra unor proiecte de anvergură şi momentan au rămas în memorie prin apariţiile sporadice, timorate, de până acum.
Însă, există totuşi printre vedetele muzicii de top şi câteva exemple mai substanţiale, care s-au încăpăţânat să exploreze tărâmul filmului mai mult decât o dată, de curiozitate. J-Lo şi Madonna sunt exemple relevante. Deşi are o filmografie consistentă, J-Lo se încăpăţânează să nu înţeleagă că nu ne convinge actoricesc la fel de spectaculos precum în muzică. Dar, culmea, e cea mai bine plătită actriţă latino de la Hollywood. Madonna, chiar dacă s-a străduit la fel de mult, a fost doar parţial convingătoare ca actriţă.
Altă categorie, cu totul aparte, îi conţine pe câţiva artişti despre care prezentul se pronunţă foarte greu şi doar timpul ne va da măsura valorii lor, pentru că cei pe care nu-i conving pot fi suspectaţi că nu-i înţeleg, iar cei care-i elogiază, pot să fie doar sub influenţa carismatică a fiecăruia. Mă refer la unii precum Mick Jagger, Meatloaf, sau David Bowie. Eu unul prefer să nu mă pronunţ – pentru cei curioşi, vedeţi-le filmele şi, de ce nu, videoclipurile.
Apoi vine liga greilor, cei care într-un fel sau altul, au reuşit să ofere o calitate deosebită în prestaţia lor actoricească, sau măcar au atins notorietate şi prin filmele făcute. Aici vorbim despre Sinatra sau Dean Martin, Barbara Streissand sau Bette Midler, Elvis Presley sau Cher. În felul lor, fiecare are o carieră actoricească de sine stătătoare, independentă de cea muzicală, şi la fel de apreciată. Eu unul recomand cu căldură filmele devenite deja clasice în care îi puteţi admira pe aceşti indivizi.
Dar care oare ar fi artistul cel mai de succes dintre toţi ? Să fie Michael ? Din păcate nu, chiar dacă şi-a întrebuinţat cu măiestrie talentul în câteva pelicule şi, cu atât mai mult, în videoclipurile sale legendare. Părerea majorităţii înclină însă către Will Smith – cel mai apreciat cântareţ în postura de actor. Într-adevăr, are o carieră strălucită de film şi, alături de Sinatra, cred că este cel mai capabil actor din rândul muzicienilor.
Ar fi însă nedrept să lăsăm pe dinafară un exemplu ca cel al lui Mark Wahlberg, care însă a renunţat complet la cariera muzicală pentru una mult mai de succes în domeniul cinematografiei. Sau, de ce să nu menţionăm unii artişti care au cariere paralele muzicale, pe care au dorit să le exploreze după ce au câştigat notorietate prin actorie. Este, de pildă, cazul lui Kevin Costner, care este pentru a patra oară pare-mi-se în concert pe la noi şi se descurcă formidabil ; sau David Hasselhoff, starul din Baywatch are nenumărate albume foarte reuşite şi e o vedetă deplină şi pe plan muzical ; sau, cireaşa de pe tort, Jackie Chan, care este unul dintre cei mai apreciaţi cântăreţi în patria lui natală.
Fireşte, exemplele sunt doar răzleţe, orientative – cu siguranţă mai există nenumarate voci, din spaţii geografice şi mai diverse, care s-au îndreptat către actorie, şi poate pe unele le-am omis fără intenţie, deşi ar fi fost demne de menţionat. Tot astfel, ar fi nefiresc să sfârşesc discuţia asta, fără a pomeni şi câteva exemple autohtone : Oana Sârbu şi Ştefan Bănică jr. ar fi simptomatici pentru fenomen, la fel cum este şi Bănică senior ; Loredana Groza, sau alţi artişti mai mult sau mai puţin înzestraţi, au cochetat cu ideea, dar nu au făcut o meserie din asta, la fel cum Ştefan Iordache sau Dinică nu s-au dedat pe deplin unei cariere muzicale serioase, deşi prezentau veleităţi.