Postări
Dacă ulterior mă apucasem să-mi rastorn tolba cu amintiri despre animaţie şi "desene animate", în acelaşi registru oarecum mă gândeam că mai există o categorie de filme care nu este luată în seamă prea des, dar care ne-a fascinat atât copilăria, cât şi mai târziu, adică acum ca adulţi, consumatori de cinema. Mă refer la filmele care au în distribuţia lor actori din lumea celor care nu cuvântă. Printr-un minim efort de memorie, putem înţelege că au fost filme care ne-au rămas dragi chiar dacă actorii care le-au însufleţit nu făceau parte din specia noastră. Chiar dacă unele erau animate, în sensul că umanizau comportamentul animalelor până la absurd, sau pur şi simplu animalele se desfăşurau în largul lor iar noi interpretam comportamentul lor în funcţie de ce încercau regizorii să ne transmită vizual, aceste pelicule vom vedea că apar prin listele cu filmele de top ale multora dintre noi.
Exemplul clasic, cel care a dat tonul, direcţia şi a impus standadele în lungul şir al filmelor cu actori zoomorfi, este bineînţeles "Lassie". Acest serial a fost piatra de temelie dar şi etalonul atâtor alte filme şi seriale despre şi cu cel mai bun prieten al omului. Cred că exemplele de familii care au cumpărat un căţel, doar pentru că copiii lor l-au îndrăgit pe Lassie sunt nenumărate, iar afecţiunea noastră pentru filme în care un animal joacă rolul principal izvorăşte în cele mai multe cazuri de aici. Longevitatea serialului şi aprecierea de care s-a bucurat stau mărturie calităţii lui şi viziunii asupra unui alt fel de a spune o poveste, şi anume din perspectiva necuvântătoarelor. Astfel s-a declanşat o întreagă industrie, un întreg segment de film, axat pe viaţa si aventurile necuvântătoarelor.
Nu au fost întotdeauna câinii favoriţii publicului sau actorii principali. Dacă ne aducem bine aminte, la un moment dat rula pe la noi un serial numit "Black Beauty", în care vedeta era un armăsar negru extrem de simpatic. La fel, pentru cei care sapă mai adânc în memorie, poate îşi mai amintesc de seria "Daktari", unde protagonişti erau o mână de animale sălbatice dintr-o rezervaţie africană. Dar poate nu este nevoie să ne întoarcem în timp atât de mult, pentru că şi mai recent avem exeplul lui "Flipper", delfinul care a cucerit definitiv sufletele iubitorilor vieţii oceanice şi ale mamiferelor ei. Dar până la urmă suntem nevoiţi să-i dăm Cezarului ce i se cuvine, şi să recunoaştem că cel mai distribuit actor din regnul animal rămâne tot câinele. Evident, este lesne de înţeles această opţiune, dar nu trebuie să uităm că serialele de mai sus dovedesc că se poate şi altfel. Totuşi, trecând peste Lassie, nu putem să nu-i menţionăm şi pe cei din seriile "Comisarul Rex", "Tequila şi Bonetti", buldogul din "Jake şi grasanul", şi bineînţeles Buck din "Familia Bundy".
Desigur, nu doar serialele ne-au făcut să ne ataşăm definitiv de lumea animalelor şi de personajele care au dat viaţă poveştilor ei. Nu greşesc spunând că ne-au distrat copios şi am îndrăgit în egală masură unele filme de lung metraj, în care animale de companie sau sălbatice au ţinut capul de afiş. "101 Dalmaţieni" deschide un capitol întreg al filmelor în care animale (animate sau nu - adică vorbitoare sau naturale) ţin locul actorilor umani. Povestea din "Free Willy" ne-a arătat că putem iubi chiar şi o balenă (zisă ucigaşă). "Beethoven", "Look Who's Talking Now", "Homeward Bound" sau "Fluke" au avut ca staruri cel mai bun prieten al omului, în ipostazele cele mai simpatice. În "Babe" am reuşit să ne ataşăm ireversibil de un purceluş rozaliu, iar Tarzan în multele lui roluri ne-a sporit afecţiunea faţă de primate, şi în special de maimuţa Chita. Dacă ar fi să ne debarasăm de polemici, pînă şi "King Kong" ne-a făcut să-l înţelegem şi poate să simpatizăm cu drama sa. Sau, dacă ne referim la un spectru cât mai larg, în "Dr. Doolittle" ne-am distrat cu o întreagă distribuţie de animale, de la hamsteri la tigru. Ar fi însă nedrept să nu pomenim câteva animaţii, care până la urmă tot animale au avut ca protagnişti, fie ele şi generate ulterior prin efecte speciale: "Garfield", Stuart Little" sau "Alvin and the Chipmunks" sunt doar cele mai grăitoare exemple. Ca să nu mai spun de "Godzilla" sau "Jurassic Park"...
Istoria acestor filme nu poate fi însă completă fără o anumită referire la cele câteva, dar însemnate, exemple de pelicule care au recurs la vedete animale nu pentru a ne distra sau a ne caştiga simpatia, ci mai degrabă pentru a ne înfricoşa sau a ne ţine lipiţi de scaune până la final. Am început deja să vorbim despre acestea mai sus, când am amintit de Godzilla, Jurrasic Park sau de King Kong, deşi dacă ne uităm la variantele originale vom descoperi că acestea nu au fost deloc concepute ca thriller-uri sau horror. Însă, odată cu Hitchcock am luat contact cu animalele care împrăştie teroarea, prin nemuritorul "Păsările". Mai apoi Spielberg a consacrat genul cu "Fălci (Jaws)", în care cea mai mare teamă a americanilor era transpusă pe ecrane, animată de un rechin uriaş. Genul a făcut audienţe record, iar mai apoi au apărut diverse producţii de mâna a doua care au transpus doar teroarea, lipsite de orice conţinut calitativ - "Piranha", "Anaconda" etc.
Nu aş vrea să închei această scormonire prin cufărul cu amintiri, fără a mă gândi dacă pe plan autohton putem găsi manifestări ale acestei tendinţe cinematografice, de a portretiza actori necuvântători. Singurele exemple pregnante care îmi trec în acest moment prin minte sunt cele ale celebrului câine Costel din seria "B.D." atât de dragă nouă, şi desigur căţelul Patrocle al Lizucăi din "Dumbrava minunată". Poate să mai fi fost, dar nu i-am omis cu intenţie.
Dincolo de amintirile pe care ni le stârnesc aceste aduceri aminte, putem să conchidem că lumea animală a lăsat de-a lungul timpului o galerie întreagă de vedete, care ne-au rămas dragi sau care ne-au stârnit curiozitatea, şi pe care ni le amintim când cineva le pronunţă numele. Asta se traduce prin statutul de vedetă, şi iată că ceea ce era aparent imposibil, este astăzi deja istorie. Incercările (câteva, puţine) de a imagina şi traseul invers în această poveste nu s-au arătat atât de reuşite. Vorbesc despre unele filme precum "The Animal" sau "Wolf", în care omul a încercat şi calea spre sălbăticie, însă deocamdaă succesul pare net în balanţa animalelor care au parcurs drumul spre umanizare.
Exemplul clasic, cel care a dat tonul, direcţia şi a impus standadele în lungul şir al filmelor cu actori zoomorfi, este bineînţeles "Lassie". Acest serial a fost piatra de temelie dar şi etalonul atâtor alte filme şi seriale despre şi cu cel mai bun prieten al omului. Cred că exemplele de familii care au cumpărat un căţel, doar pentru că copiii lor l-au îndrăgit pe Lassie sunt nenumărate, iar afecţiunea noastră pentru filme în care un animal joacă rolul principal izvorăşte în cele mai multe cazuri de aici. Longevitatea serialului şi aprecierea de care s-a bucurat stau mărturie calităţii lui şi viziunii asupra unui alt fel de a spune o poveste, şi anume din perspectiva necuvântătoarelor. Astfel s-a declanşat o întreagă industrie, un întreg segment de film, axat pe viaţa si aventurile necuvântătoarelor.
Nu au fost întotdeauna câinii favoriţii publicului sau actorii principali. Dacă ne aducem bine aminte, la un moment dat rula pe la noi un serial numit "Black Beauty", în care vedeta era un armăsar negru extrem de simpatic. La fel, pentru cei care sapă mai adânc în memorie, poate îşi mai amintesc de seria "Daktari", unde protagonişti erau o mână de animale sălbatice dintr-o rezervaţie africană. Dar poate nu este nevoie să ne întoarcem în timp atât de mult, pentru că şi mai recent avem exeplul lui "Flipper", delfinul care a cucerit definitiv sufletele iubitorilor vieţii oceanice şi ale mamiferelor ei. Dar până la urmă suntem nevoiţi să-i dăm Cezarului ce i se cuvine, şi să recunoaştem că cel mai distribuit actor din regnul animal rămâne tot câinele. Evident, este lesne de înţeles această opţiune, dar nu trebuie să uităm că serialele de mai sus dovedesc că se poate şi altfel. Totuşi, trecând peste Lassie, nu putem să nu-i menţionăm şi pe cei din seriile "Comisarul Rex", "Tequila şi Bonetti", buldogul din "Jake şi grasanul", şi bineînţeles Buck din "Familia Bundy".
Desigur, nu doar serialele ne-au făcut să ne ataşăm definitiv de lumea animalelor şi de personajele care au dat viaţă poveştilor ei. Nu greşesc spunând că ne-au distrat copios şi am îndrăgit în egală masură unele filme de lung metraj, în care animale de companie sau sălbatice au ţinut capul de afiş. "101 Dalmaţieni" deschide un capitol întreg al filmelor în care animale (animate sau nu - adică vorbitoare sau naturale) ţin locul actorilor umani. Povestea din "Free Willy" ne-a arătat că putem iubi chiar şi o balenă (zisă ucigaşă). "Beethoven", "Look Who's Talking Now", "Homeward Bound" sau "Fluke" au avut ca staruri cel mai bun prieten al omului, în ipostazele cele mai simpatice. În "Babe" am reuşit să ne ataşăm ireversibil de un purceluş rozaliu, iar Tarzan în multele lui roluri ne-a sporit afecţiunea faţă de primate, şi în special de maimuţa Chita. Dacă ar fi să ne debarasăm de polemici, pînă şi "King Kong" ne-a făcut să-l înţelegem şi poate să simpatizăm cu drama sa. Sau, dacă ne referim la un spectru cât mai larg, în "Dr. Doolittle" ne-am distrat cu o întreagă distribuţie de animale, de la hamsteri la tigru. Ar fi însă nedrept să nu pomenim câteva animaţii, care până la urmă tot animale au avut ca protagnişti, fie ele şi generate ulterior prin efecte speciale: "Garfield", Stuart Little" sau "Alvin and the Chipmunks" sunt doar cele mai grăitoare exemple. Ca să nu mai spun de "Godzilla" sau "Jurassic Park"...
Istoria acestor filme nu poate fi însă completă fără o anumită referire la cele câteva, dar însemnate, exemple de pelicule care au recurs la vedete animale nu pentru a ne distra sau a ne caştiga simpatia, ci mai degrabă pentru a ne înfricoşa sau a ne ţine lipiţi de scaune până la final. Am început deja să vorbim despre acestea mai sus, când am amintit de Godzilla, Jurrasic Park sau de King Kong, deşi dacă ne uităm la variantele originale vom descoperi că acestea nu au fost deloc concepute ca thriller-uri sau horror. Însă, odată cu Hitchcock am luat contact cu animalele care împrăştie teroarea, prin nemuritorul "Păsările". Mai apoi Spielberg a consacrat genul cu "Fălci (Jaws)", în care cea mai mare teamă a americanilor era transpusă pe ecrane, animată de un rechin uriaş. Genul a făcut audienţe record, iar mai apoi au apărut diverse producţii de mâna a doua care au transpus doar teroarea, lipsite de orice conţinut calitativ - "Piranha", "Anaconda" etc.
Nu aş vrea să închei această scormonire prin cufărul cu amintiri, fără a mă gândi dacă pe plan autohton putem găsi manifestări ale acestei tendinţe cinematografice, de a portretiza actori necuvântători. Singurele exemple pregnante care îmi trec în acest moment prin minte sunt cele ale celebrului câine Costel din seria "B.D." atât de dragă nouă, şi desigur căţelul Patrocle al Lizucăi din "Dumbrava minunată". Poate să mai fi fost, dar nu i-am omis cu intenţie.
Dincolo de amintirile pe care ni le stârnesc aceste aduceri aminte, putem să conchidem că lumea animală a lăsat de-a lungul timpului o galerie întreagă de vedete, care ne-au rămas dragi sau care ne-au stârnit curiozitatea, şi pe care ni le amintim când cineva le pronunţă numele. Asta se traduce prin statutul de vedetă, şi iată că ceea ce era aparent imposibil, este astăzi deja istorie. Incercările (câteva, puţine) de a imagina şi traseul invers în această poveste nu s-au arătat atât de reuşite. Vorbesc despre unele filme precum "The Animal" sau "Wolf", în care omul a încercat şi calea spre sălbăticie, însă deocamdaă succesul pare net în balanţa animalelor care au parcurs drumul spre umanizare.
