vineri, 29 mai 2009

Movie classics

Consider că nu poţi să te numeşti cinefil, nu poţi spune că ai o cultură cinematografică, dacă n-ai văzut decât unul sau două filme mai vechi decât Naşul. Sau dacă au fost doar western-uri. Într-adevăr, dacă mergi la cinema doar la blockbuster-e, sau mai bine zis, dacă download-ezi doar ultimele apariţii, şi numai comedii sau de acţiune, atunci discuţia se poate încheia chiar aici. Eşti doar consumator de filme, nu mai mult de atât, ca de orice alt fel de produse de larg consum. A fi cinefil, a îndrăgi această a 7-a artă, a-ţi plăcea manifestarea artistică în cinematografie, presupune mai mult decât a vedea cât mai multe filme la HBO sau la Movieplex.

Este nevoie de o aplecare spre cinematografie ca întreg, asupra spectrului complet de manifestare a ei, de-a lungul timpului. Şi, pare-se, spun criticii de film, nu poţi să spui că deţii o cultură cinematografică dacă nu ai parcurs una dintre cele mai importante perioade ale filmului de-a lungul secolului XX - anii din prima jumătate de veac, cinematografia clasică. Este adevărat că pentru multă lume, acesta este un demers greoi, dificil. Aceste filme sunt poate mute, alb-negru, rudimentare, stângace, în diverse limbi nefamiliare, abstracte, prea lungi, triste... Ori sunt extrem de greu de găsit, nu sunt titrate sau incomplete. Dar, se pare că pentru a descoperi un diamant, trebuie sa sapi galerii adânci, în stâncă dură. Odată ce reuşeşti să depăşeşti prejudecăţi ale epocii moderne, te înarmezi cu răbdare şi o minte deschisă, vei descoperi de fapt că cinematograful primelor decenii are de oferit o bogăţie mult subestimată. Atât în formă, cât şi în conţinut. Chiar dacă sunt mute, filmele lui Chaplin sunt mult mai bogate în mesaje şi înţelesuri, decât multe filme zgomotoase ale timpurilor actuale. Nosferatu, Frankenstein sau alte filme horror ale anilor de început, nu sunt doar niste filme 'de groază' - care au ca unic scop să te înspăimânte şi să îţi dea coşmaruri - transimt o multitudine de îţelesuri pentru cei dispuşi şi atenţi să le înveţe. Şi apoi sunt capodopere nemuritoare, inegalabile, precum Cassablanca, Pe aripile vântului, Metropolis, Vrăjitorul din Oz şi atâtea altele... fără de care cinematografia poate n-ar fi fost unde este astăzi. Aceste filme au umplut sălile şi au deschis apetitul atâtor generaţii de cinefili să revină şi să întreţină industria de film.

A fost şi o perioadă a marilor staruri, a numelor de rezonanţă, a legendelor, a monştilor sacri, atăt actori, cât şi regizori, producători chiar sau artişti. Bogart, Bette Davis, Fritz Lang, Chaplin, Stan şi Bran, John Wayne, Hitchcock, Disney, Garry Cooper, Jean Gabin şi atâţia alţii, imposibil de enumerat fără să nu uităm pe cineva pe-afară. Forţa acestor personalităţi părea supraomenească, au intrat în legendă odată cu filmele lor, vag egalate de super-starurile zilelor noastre.

Este extrem de greu de restrâns în câteva cuvinte calitatea şi valoarea creaţiilor acestei perioade, a muncii acelor oameni, care au ridicat monumente nemuritoare ale filmului şi au lăsat moşteniri exemplare, greu de imaginat. Mai tot ce înseamnă cinematografie modernă este inspirată sau influenţată din filmul clasic, al începutului de secol. Iar deosebirea este că spectrul cinematografic de atunci nu polariza într-un cartier mărginaş al Los Angeles-ului. Cinematografia rusă (Battleship Potemkin), germană (Metropolis), franceză (Regle du jeu), japoneză (47th Ronin), spaniolă (Câinele andaluz), nordică (Korkarlen), italiană (Ladri di biciclette) şi americană (Citizen Kane), se luptau cu aceeaşi forţă creatoare, producând opere inestimabile, care s-au modelat reciproc, şi din care s-au construit mai tarziu ragizorii mari recenţi (Spielberg, Coppola etc). În toate interviurile, confesiunile sau amintirile marilor regizori ai vremurilor de după anii '70, am întâlnit întotdeauna referinţe la clasicii aceştia, trimiteri, influenţe, confluenţe, modele urmate. Pionieratul lor, faptul că veneau pe un tărâm total neexplorat pe care au fost fortaţi să inoveze pentru a crea, le-a conferit nemurirea. Drumul deschis de fraţii Lumiere, şi mai apoi de Voiaj în Lună, a reprezentat o carte deschisă pentru cineaştii de mai târziu, o carte nescrisă, pe care fiecare a completat-o cu încă o pagină, şi încă o pagină, iar în care se pare că punctul culminant a fost atins în acei ani din apropierea jumătăţii de veac.

Îndrum nu doar din pură admiraţie şi condescendenţă pentru filmul clasic, ci şi pentru o mai bună înţelegere, o mai profundă perspectivă, asupfa filmului în general, pe oricine este iubitor de cinematografie să se aplece serios şi aprofundat spre această epocă. Scopul unei arte nu este numai să încânte, ci şi să cultive. Cine este interesat să îşi cultive gustul pentru film, nu se poate desăvârşi fără a cunoaşte cu adevărat cum a început şi cum s-a maturizat această industrie. Va descoperi nestemate de o calitate greu de egalat în cinematografia modernă, superficială, comercială şi doar vizuală. Aici am întâlnit filmul pur, curat, direct, dar şi subtil, sincer şi valoros.