duminică, 14 decembrie 2008

A fost sau n-a fost?

Cred că este greşit să te uiţi la acest film căutând răspunsul acestei întrebări, şi de asemenea să încerci la final să-i dai unul drept concluzie. Nu cred că acesta a fost scopul celor care au conceput şi realizat filmul. Deşi pe întreg parcursul filmului, despre asta este vorba şi la această întrebare se încearca a răspunde, cred că printre rânduri este vorba despre cu totul altceva. Eu l-am văzut ca o alegorie, ca o expertiză patologică in extremis, o expertiză a cazului simptomatic de interes comun, acela al găsirii raspunsuli la această întrebare preţ de vreo 15-20 de ani încoace. Intrebarea asta, pusă corect ("a fost sau n-a fost revoluţie"), şi nu voit răstalmacit precum în film ("a fost sau n-a fost revoluţie în oraşul nostru"), s-a transformat într-o boală naţională cronică. Iar filmul prezintă evoluţia acestei boli prin metode alegorice. Emanoil Piscoci - protagonistul - este prea tipic pentru a fi un simplu personaj, o simplă persoană. Nu cred că este foarte greu să îţi dai seama că nimic din film nu este de fapt ceea ce pare. Că protagonistul ne simbolizează pe noi, ca naţie, care încercăm să răspudem chemării puse de această întrebare, dar care nici nu primeşte răspuns, nici nu speră să primească vreodată şi din contră nu face decât să se întoarcă împotriva sa.
Sunt multe parabole în decursul filmului, poate cea mai evidentă este cea care personifică expresia "aţi prostit poporul cu televizorul" asumată de cripto-crainicul acelei tentative de post privat de televiziune, şi a evoluţiei întregii regii derulate în faţa si mai ales în spatele camerei de filmat. Cel mai dureros şi melancolic a fost să mă regăsesc în personajul protagonistului, să-mi dau seama că la nivelul acela "inferior" crainicului - aşezat în mijloc şi cu un cap mai sus decat invitaţii - ne aflăm cu toţii, cu toate defectele şi problemele noastre, buimăciti şi alienaţi, însă prinşi într-o vâltoare cu care n-avem nimic a face şi de care nu suntem deloc responsabili. Şi, cu dreptatea în mână, ni se ia, se face sul, şi ni se dă cu ea în cap, ca să ne intre bine în tărtăcuţă şi să ne învăţăm minte să ne vedem de treabă...
S-a pervertit atât de mult demersul de-a căuta răspuns acestei întrebări, încât deja nici nu mai interesează nici nu mai multumeşte pe nimeni răspunsul. Pentru că s-a pierdut atâta timp doar cu pusul acestei întrebari şi prea puţin cu răspunsul pe măsură, am sfârşit lamentabil în cu totul alte preocupări şi activiţati, decât ne-am fi imaginat la început. Mărturie stau astăzi artizanii acelei "revoluţii", profitorii de pe urma ei, care încă se bucură de "reuşita" lor şi încă ne sfidează arogant din poziţiile şi funcţiile lor bine ancorate în prezentul submundan. În demersul nostru colectiv de-a găsi răspuns la această întrebare ni s-a dat cu ea peste nas şi ni s-au scos toate rufele murdare şi toată mizeria de sub preş în public. Ori de câte ori am îndrăznit să arătăm că de fapt 'n-a fost' sau din contră că 'a fost', am fost luaţi peste picior, plezniţi cu mănuşa, loviţi cu piciorul în fund sau arătaţi cu degetul, iar întrebarea a rămas în continuare în aer. Şi va rămâne aşa până când vom înceta să ne mai intereseze de fapt ce-a fost şi vom uita într-un final că într-adevăr a şi fost ceva.
Filmul nu e nici optimist, nici pesimist. Nici ficţiune, nici documentar. Poate e realist, poate fatalist... Dar în orice caz este obiectiv şi punctual. Pentru toate generaţiile care au doar o vagă impresie despre '89 şi care n-au prins momentul, nu va spune mare lucru, şi nici nu va prezenta interes. Păcat, căci tocmai despre asta e vorba - despre memorie, despre o memorie scurtă, şi asta pe cale să se piardă. Spunea cineva că un popor fără memorie, e un popor condamnat... Filmul trage acest semnal de alarmă!