duminică, 14 decembrie 2008

A fost sau n-a fost?

Cred că este greşit să te uiţi la acest film căutând răspunsul acestei întrebări, şi de asemenea să încerci la final să-i dai unul drept concluzie. Nu cred că acesta a fost scopul celor care au conceput şi realizat filmul. Deşi pe întreg parcursul filmului, despre asta este vorba şi la această întrebare se încearca a răspunde, cred că printre rânduri este vorba despre cu totul altceva. Eu l-am văzut ca o alegorie, ca o expertiză patologică in extremis, o expertiză a cazului simptomatic de interes comun, acela al găsirii raspunsuli la această întrebare preţ de vreo 15-20 de ani încoace. Intrebarea asta, pusă corect ("a fost sau n-a fost revoluţie"), şi nu voit răstalmacit precum în film ("a fost sau n-a fost revoluţie în oraşul nostru"), s-a transformat într-o boală naţională cronică. Iar filmul prezintă evoluţia acestei boli prin metode alegorice. Emanoil Piscoci - protagonistul - este prea tipic pentru a fi un simplu personaj, o simplă persoană. Nu cred că este foarte greu să îţi dai seama că nimic din film nu este de fapt ceea ce pare. Că protagonistul ne simbolizează pe noi, ca naţie, care încercăm să răspudem chemării puse de această întrebare, dar care nici nu primeşte răspuns, nici nu speră să primească vreodată şi din contră nu face decât să se întoarcă împotriva sa.
Sunt multe parabole în decursul filmului, poate cea mai evidentă este cea care personifică expresia "aţi prostit poporul cu televizorul" asumată de cripto-crainicul acelei tentative de post privat de televiziune, şi a evoluţiei întregii regii derulate în faţa si mai ales în spatele camerei de filmat. Cel mai dureros şi melancolic a fost să mă regăsesc în personajul protagonistului, să-mi dau seama că la nivelul acela "inferior" crainicului - aşezat în mijloc şi cu un cap mai sus decat invitaţii - ne aflăm cu toţii, cu toate defectele şi problemele noastre, buimăciti şi alienaţi, însă prinşi într-o vâltoare cu care n-avem nimic a face şi de care nu suntem deloc responsabili. Şi, cu dreptatea în mână, ni se ia, se face sul, şi ni se dă cu ea în cap, ca să ne intre bine în tărtăcuţă şi să ne învăţăm minte să ne vedem de treabă...
S-a pervertit atât de mult demersul de-a căuta răspuns acestei întrebări, încât deja nici nu mai interesează nici nu mai multumeşte pe nimeni răspunsul. Pentru că s-a pierdut atâta timp doar cu pusul acestei întrebari şi prea puţin cu răspunsul pe măsură, am sfârşit lamentabil în cu totul alte preocupări şi activiţati, decât ne-am fi imaginat la început. Mărturie stau astăzi artizanii acelei "revoluţii", profitorii de pe urma ei, care încă se bucură de "reuşita" lor şi încă ne sfidează arogant din poziţiile şi funcţiile lor bine ancorate în prezentul submundan. În demersul nostru colectiv de-a găsi răspuns la această întrebare ni s-a dat cu ea peste nas şi ni s-au scos toate rufele murdare şi toată mizeria de sub preş în public. Ori de câte ori am îndrăznit să arătăm că de fapt 'n-a fost' sau din contră că 'a fost', am fost luaţi peste picior, plezniţi cu mănuşa, loviţi cu piciorul în fund sau arătaţi cu degetul, iar întrebarea a rămas în continuare în aer. Şi va rămâne aşa până când vom înceta să ne mai intereseze de fapt ce-a fost şi vom uita într-un final că într-adevăr a şi fost ceva.
Filmul nu e nici optimist, nici pesimist. Nici ficţiune, nici documentar. Poate e realist, poate fatalist... Dar în orice caz este obiectiv şi punctual. Pentru toate generaţiile care au doar o vagă impresie despre '89 şi care n-au prins momentul, nu va spune mare lucru, şi nici nu va prezenta interes. Păcat, căci tocmai despre asta e vorba - despre memorie, despre o memorie scurtă, şi asta pe cale să se piardă. Spunea cineva că un popor fără memorie, e un popor condamnat... Filmul trage acest semnal de alarmă!

vineri, 6 iunie 2008

Moartea domnului Lăzărescu

S-a mai spus, probabil, şi poate repet un lucru evident: acest film este o parabolă. Pentru cei care au avut răbdarea, plăcerea sau interesul de a urmări această peliculă, răsplata s-a dovedit pe masură. Tragedia bietului om nu ţine strict de momentul, locul sau faptele prezentate. Este un monument ridicat tuturor victimelor unui sistem viciat. Şi aici nu mă refer doar la cel sanitar. Meritul filmului a fost că a prezentat un fapt punctual într-o viziune generalizantă, cu deosebită măiestrie artistică şi cu fineţe reflectivă. Aceeaşi poveste putea fi spusă şi despre sistemul de învăţământ, de cel religios, de agrement, economic, fiscal, administrativ, politic, agricol, de apărare şi aşa mai departe. Tragedia de a eşua lamentabil la capătul unor penibile loviri cu stângul în dreptul şi aruncări de pisică moartă în curtea vecinului este comună oricărui aspect al vieţii noastre cotidiene. Însă nimeni nu a mai reuşit să o surprindă cu atâta talent şi înţelepciune, fără a fi forţat sau neverosimil.

Nu vreau să vorbesc prea mult despre un film care se revelează de la sine, în timpul vizionării, dar merită să-i laud realizările. A pavat calea filmului românesc spre o cu totul altă perioadă, mult mai matură şi mai artistică. A fost un film bine făcut şi bine montat. Totul în acest film este adevărat şi garantez că fiecare din situaţiile ecranizate s-au întâmplat şi încă se mai întâmplă în realitate, zilnic. E atât de mult românism şi Românie în acest film, cât n-ar putea încăpea niciodată în cel mai stufos raport de ţară făcut de orice specialişti. Este o radiografie completă a unui sistem viciat, o analiză obiectivă a elementelor nocive care intoxică existenţa noastră de zi cu zi.

Păcat că Monica Bârlădeanu joacă prost... Este poate cea mai aprigă critică pe care i-o poţi face filmului. În rest, dacă treci dincolo de secvenţa respectivă, cu greu mai poti să-i reproşezi mare lucru. Desigur, mai avem până bugetele de film ne vor permite luxuri de nivel tehnologic sau logistic, în schimb din punct de vedere cinematografic este un succes. Chiar dacă nu este un documentar şi nici un reportaj, îşi asumă poate involuntar şi aces rol. Este, însă, o poveste tragică, frumoasă tocmai prin tragismul intrinsec, spusă fără ocolişuri, artificii, metafore sau exagerări. Când începem să ne analizăm greşelile şi să le conştientizăm, înseamnă că ne maturizăm, şi asta este o veste bună. Chiar dacă domnul Lăzărescu ne umple de compasiune şi păreri de rău, ne dă şi vestea asta bună. Eu unul îi sunt alături.

joi, 13 martie 2008

Filantropica

Iată un film-eveniment.

Motivul pentru care am apreciat acest film, a fost pentru că m-a contrazis definitiv. Pentru mine, ca cinefil, acest film a reprezentat o luare de poziţie fermă, care să mă contrazică fără drept la replică, în toate prejudecăţile mele despre cinematografia românească. Nu cunosc exact intenţia lui Nae Caramfil când a făcut acest film, însă pare a spune din fiecare cadru că nu am avut dreptate. N-am avut dreptate să spun că în România nu se poate face un film bun, de claitate, după Revoluţie. N-am avut dreptate să spun că alte subiecte decât Revoluţia, sau comunismul, sau orfelinatele, sau sărăcia, pot face subiectul unui film post-decembrist. N-am avut dreptate să spun că se poate face un film românesc şi frumos, şi inteligent, şi de calitate, şi serios, şi distractiv, fără să fie puţin prost jucat, sau cu aceeaşi actori demodaţi, sau frivol, sau exagerat, sau moralizator. N-am avut dreptate să spun că România mai poate fi caracterizată şi prin altceva decât sărăcie, prostie, ţigani, politică şi circ. N-am avut dreptate să spun că orice film despre cerşetoria din România, sau corupţie, sau milionari de carton, nu va face decât un rau în plus imgaginii şi asa şifonate pe care o avem.
Şi totuşi, iată că pentru prima oară, am tras o gură de aer curat, prin smogul des al filmelor de duzină ai anilor ’90. Loredana nu-si mai arată sânii fara sens, înjurăturile nu mai ţin capul de afiş, de comunişti sau de securişti nici pomeneală, Stela si Arşinel nu răsună de nicăieiri, dialogurile sunt inteligente, una peste alta un altfel de film. Nu mai văd poveşti inspirate din realitate, dar care sunt atât de axagerate sau atât de atipice, încât realitatea nu şi le-ar permite niciodată. Nu mai primesc nici un fel de lecţie moralizatoare, cum că eroii nu trebuie uitaţi, sau că doar cei care spun adevărul vor avea succes in viaţă. Nu primesc nici o lecţie, nu ies de la film puţin şifonat sau ruşinat, nu mă plictisesc şi nici nu mă scald in clişee. Un film despre români, cu români, în România, care nu vrea decât să ne delecteze pentru vreo 2 ore cu o peliculă de calitate.
M-am bucurat pentru că a existat acest film, m-am bucurat pentru că a existat un film care să mă contrazică. M-am bucurat si mai tare să văd că după el lucrurile s-au schimbat, că pot merge la un film românesc fără emoţii, fără prejudecăţi, fără să îmi pară rău că m-am dus. M-am bucurat să ştiu că nu Garcea va fi filmul cu cele mai multe incasări, m-am bucurat să ştiu că există în România scenarii comice diferite de umorul din Căderea Constantinopolului. M-am bucurat să ştiu că se poate face film şi despre altceva decât despre comunsim şi securişti. M-am bucurat să ştiu că un film poate fi tragic şi fără să moară personajul principal impuşcat la final. M-am bucurat să pot spune că mi-a plăcut mult un film românesc recent.

Occident

Orice român în zilele noastre, în generaţia noastră, are o singură dilemă: în Occident sau în ţară?... Iar în jurul acestei dileme gravitează întregul său sistem de judecată şi de valori. Unde să muncesc, în afară sau aici; unde să îmi fac o familie, în afară sau aici; unde mă duc în vacanţă, în afară sau aici; de unde îmi fac cumpărăturile, din afară sau de aici; de unde să iau maşina, de afară sau de aici; unde să traiesc, în Occident sau în ţară?... Cine ne poate spune care e calea cea mai bună? Cine ne poate asigura că facem alegerea cea mai bună? Fiecare dintre noi trăim cu dilema asta, sau cu regretul de a nu avea încă o alegere. Mirajul occidentului este atât de puternic, încât inhibă în noi orice fel de rezistenţă, încât impune sacrificii pe care unii suntem dispuşi să le facem, chiar dacă răsplata e mai amară decât refuzul de a pleca.

E prea târziu să mai vorbim despre români şi România. S-au spus deja prea multe. Ce-ar mai fi de adăugat… Din păcate post-decembrismul a semănat întere noi o existenţă tragică, agonisantă, umplând golul din viaţa cotidiană cu năluca falsă a occidentului. Din fericire există multe cazuri fericite, însă acelea nu sunt nici pe departe vlăstarii mirajului occidentului, ci mai degrabă câştigătorii unui concurs de împrejurări, independente de aspiraţiile şi dilemele lor. Învinşii, însă, sunt cei care au sperat, care s-au frământat şi care s-au sacrificat. Cei ce au crezut. Cei care s-au vândut pe ei şi astfel au pierdut tot ce aveau.

Vreau să fie văzut acest film. Spre deosebire de Filantropica, Moartea lui Lăzărescu sau California Dreamin’, este o radiografie mai putin fictivă sau beletristică a vieţii de după Ceauşescu. Aşa arată viaţa noastră pe dinăuntru, fără straturile de aparenţă pe care le purtăm în văzul lumii. Tristă, fără perspective imediate, singuratică, dezamăgitoare, urâtă şi nedreaptă. Cu o singură luminiţă la un capăt de tunel în colţul minţii colective: că izbăvirea e dincolo, în afară… În Spania, Italia, Anglia, Franţa, Germania, America sau Canada… La o carieră nu mai speră nimeni – ne mulţumim cu ce ne alegem din mers şi sperăm că jobul pe care-l avem o să ne ţină de cald până apare altceva mai bine plătit (chiar dacă am făcut deja două facultăţi de Management şi Drept). La o familie nu ne putem gândi, că n-avem timp liber pentru asta – lucrăm de la 8 am pînă de cu seara, avem o prietenă sau un prieten, eventual ne-am căsătorit acum vreo 2 ani dar nu ne permitem să ne gândim la un copil. Financiar o ducem de pe o lună pe alta – salariile ne ţin doar la limita supravieţuirii cu ratele la casă, la maşină şi facturi din ce în ce mai represive. Prezentul este de un jeg redundant, iar viitorul nu sună cu nimic mai strălucitor… Te apropii de 30 de ani sau i-ai făcut deja şi toate cele de mai sus îţi sunt deja parte din viaţă. Eşti deprimat pentru că nu ştii ce viitor poţi avea după cum merg lucrurile, te gândeşti dacă nu cumva ţi-ar fi mai bine în afară, după care îţi zici că dacă te duci afară, oricum e ceva provizoriu şi când te intorci nu te mai poţi acomoda. Ori, dacă nu reuşeşti să faci nimic, ai pierdut atât timp şi ai dat cu piciorul la oportunităţile de aici. Te mai gândeşti că toţi anii petrecuţi în facultate şi la joburile de până acum se duc pe apa sâmbetei dacă tu te duci s-o iei de la capăt într-un loc străin, neprietenos şi de unul singur. Şi trăieşti de pe o zi pe alta, şi te tot frămânţi, şi eşti tot mai apăsat de greutăţile vieţii şi timpul trece în defavoarea ta. Şi nu te-ai nici însurat, n-ai nici plecat dincolo, nu ţi-ai luat nici job-ul pe care îl vroiai mai demult…

La Revoluţie am dobândit cu toţii un lucru care ori se va dovedi nociv pentru generaţia asta, ori ne va izbăvi: speranţa. Speranţa că putem trăi mai bine, aici. Cei care nu s-au molipsit, sunt deja plecaţi. Pentru ei ori este acum mult mai bine, ori mult mai rău. La fel şi pentru noi, ori ne e mult mai bine pentru că am ramas, ori ne e mult mai rău. La sfarşitul acestui film putem face un bilanţ. Ne este mai rău sau mai bine? Acasă sau in străinătate?



vineri, 18 ianuarie 2008

4,3,2

Extract form IMDB comment:

"Usually, movies are about entertainment, or about art, or simply they just have something to say. This is exactly the case with "4,3,2". Going beyond exceptional cinematography, this is a movie about serious problems, in a serious approach. It's about those extraordinary events in our every day life. The cast and all the effort put into making it add up to the success of presenting a story about real life with fictional means. It's not a movie about women, nor about men, it doesn't concern only women, or only men, it's about struggle and sacrifice, without being pathetic or exaggerated. You, or me, or the one next to you, could face the same problems and we each deal with them in our own way. The winning point of the film is that it's not judgemental about these choices, but only alarming, or purely descriptive.

Great acting, great directing, great filming, great writing and a great story make this film well worthy of those Palmes D'Or. It's a great achievement for cinematography in general, not only the Romanian one in particular. But for a more detailed perspective, just go see the movie!"


Not having been nomitated for this year's Oscars only comfirms that trans-atlantic critics have a totally different point of view about cinematography than European ones.