miercuri, 11 ianuarie 2017

Cinemontan



Am văzut recent filmul Everest (2015), iar o scenă din film m-a pus pe gânduri. Unul dintre personaje (un jurnalist, cum altfel) le adresează celor dintr-un grup de excursionişti ce se pregăteau de escaladarea vârfului întrebarea clişeică „de ce?”, cu sensul de ce aleg acei oameni să se supună acestui efort sau de ce le face acest lucru plăcere (mersul pe munte, în general)? Şi mi-am dat seam că există două categorii de oameni departajaţi de întrebarea asta: cei care nu înţeleg şi o adresează, şi ceilalţi cărora li se adresează.
Ca novice în acest club exclusivist al iubitorilor de munte şi drumeţie montană, m-am înscris recent (pentru a doua oară) la cursurile Şcolii de Ghizi Christian Adventure [1]. În cadrul activităţilor Şcolii, în aplicaţiile din teren, organizatorii ne-au propus adesea în perioadele de „timpi morţi” să vizionăm diverse filme (artistice sau documentare), fiecare relaţionat în vreun fel sau altul cu lucrurile văzute, discutate sau întâlnite în cadrul excursiilor. Un alt lucru care mi-a dat de gândit, deoarece se intersecta cu altă mare pasiune de-a mea – cinematografia.
În primă fază, îmi propusesem să indexez cele mai cunoscute sau recomandate filme pe care amatorii de drumeţii montane le-ar aprecia sau ar fi interesaţi să le vadă. După care, am început să fac săpături, şi am descoperit o întreagă lume aparte a cinemaului de aventuri montane sau cu subiecte specifice.
Nu cred că are vreun sens să mă apuc acum să detaliez titluri sau exemple celebre de filme care au făcut istorie sau care ar trebui să nu lipsească din colecţia oricărui împătimit; mai bine le voi înşira pe toate la final sub forma unei liste (incompletă, deschisă) şi-i voi da fiecăruia răgazul să le descopere şi să le aprecieze după bunul plac şi propriul gust. În schimb, poate vă pot stârni curiozitatea despre povestea acestui gen de film, de unde vine şi cum a apărut; altfel, săriţi peste partea ce urmează şi inspectaţi lista de la sfârşit.
Se spune că Renaşterea a început atunci când Petrarca a urcat pe un munte numai de dragul de a admira peisajul şi a-şi umple spiritul de bucuria momentului (Muntele Ventoux, din Alpi – 1912m, la data de 26 aprilie 1336 [2]). Şi despre începuturile Romantismului se spuneau lucruri similare. În orice caz, întâlnirea omului cu măreţia naturii (în deosebi cea montană), aventura asta a omului cu muntele, este probabil veche de când lumea şi este ceva ce ne este definitoriu ca specie, ca fiinţe.
Filme cu şi despre munte (că de fapt ăsta e subiectul ce ne preocupă) s-au făcut încă de la începuturile cinematografiei (probabil cel mai timpuriu exemplu poate fi cel al lui Frank Ormiston-Smith şi documentarele lui despre ascensiunea pe Mont Blanc din 1903 [3]). Personal, regăsesc motive specifice genului inclusiv în documentarul Grass (1925), care prefigurează parcă avântul din epocă [4].
Însă, cu adevărat cinematografia alpină, în care filmul se concentreză pe un subiect montan, apare ca fenomen articulat în industria de film germană, unde capătă notorietatea şi anvergura pe care genul western de pildă a avut-o la Hollywood. Începând cu anii ’20, cineaştii germani pun pe peliculă ceva ce făcea parte integrantă din cultura lor naţională: idila omului cu muntele. Denumite „bergfime” (filme de munte), acestea transpun în film nenumăratele ipostaze ale întlnirii dintre om şi munte. Însă, dincolo de meritul de a iniţia şi defini un gen specific de cinema, cu adevărat marele merit pe care această mişcare îl are (din punctul meu de vedere) este acela de a fi schimbat complet o anume paradigmă cinematografică de atunci înainte. Dacă până la acel moment peisajul în care se desfăşura acţiunea avea strict un rol decorativ, filmografia germană schimbă complet situaţia, punând natura (muntele, în special) în prim plan, devenind astfel un personaj de sine-stătător. Uneori principal, alteori secundar, dar în niciun caz pur decorativ – conta, participa, se impunea.
Poate nu e întâmplător faptul că filmele care au caracterizat acest gen, care l-au impus şi care au devenit de referinţă pentru istoria sa, au avut legătură strânsă cu personalitatea lui Leni Riefenstahl – probabil nimeni altcineva n-ar fi putut aduce atâta grandoare unui lucru care până atunci era considerat un simplu decor [5].
Perioada lor de glorie a coincis cu perioada de relativă acalmie de până la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, după care genul a intrat în declin, lăsând totuşi o moştenire importantă şi inspirând de atunci încolo generaţii de cineaşti să fie tentaţi să încerce reţeta. Şi, deşi deseori s-a crezut că va dispărea, constant mai apare câte un nou film sau documentar ce acaparează atenţia şi dă un nou impuls genului, reconfirmându-i valoarea.
De-a lungul timpului, peste tot în lume, acest gen specific a generat diverse alte activităţi conexe – există organizaţii de promovare sau conservare a filmului alpin, care la rândul lor au generat nenumărate festivaluri specifice, inclusiv realizarea unui muzeu dedicat montaniarzilor [6]. Poate puţini ştiu, însă inclusiv la noi în ţară se organizează un festival de film alpin (vezi link [7]).
Sunt conştient că probabil era indicat să fi început din capul locului cu precizările ce urmează, însă, deşi intenţionam să le evit, m-am gândit că pot fi totuşi de utilitate: de fapt, ce înseamnă film montan? De principiu, este un gen de film care se concentrează pe subiecte alpine şi în mod special pe relaţia omului cu muntele, în diversele sale ipostaze [8]. Pentru edificare, vă recomand lista de mai jos, la care orice contribuţie suplimentară e mai mult decât bine-venită...
Der heilige Berg (1926)
Die weiße Hölle vom Piz Palü (1929)
Stürme über dem Mont Blanc (1930)
Berge in Flammen (1931)
Das blaue Licht (1932)
S.O.S. Eisberg (1933) 
Der Berg ruft! (1938)
Snowbound (1948)
The White Tower (1950)
The Conquest of Everest (1953)
Tiefland (1954)
The Mountain (1956)
Third Man on the Mountain (1959)
Spencer's Mountain (1963)
 The Trap (1966)
Where Eagles Dare (1968)
The Eiger Sanction (1975)
Five Days One Summer (1982)
The Climb (1986)
K2 (1991)
Cerro Torre: Schrei aus Stein (1991)
Cliffhanger (1993)
Alive (1993)
Snowbound: The Jim and Jennifer Stolpa Story (1994)
Shaman (1996)
Everest (1998)
Himalaya - l'enfance d'un chef (1999)
Vertical Limit (2000)
Touching the Void (2003)
Blindsight (2006)
Eight Below (2006)
The Beckoning Silence (2007)
The Alps (2007)
Am Limit (2007)
North Face (2008)
Vertige (2009)
The Wildest Dream (2010)
127 Hours (2010)
180° South (2010)
Nanga Parbat (2010)
The Art of Flight (2011)
All.I.Can. (2011)
The Grey (2011)
 Cold (2011)
Art of Flight: The Series (2012)
Messner (2012)
The Summit (2012)
K2: Siren of the Himalayas (2012)
Reel Rock 7 (2012)
Into the White (2012)
Few Words (2012)
Beyond the Edge (2013)
Streif: One Hell of a Ride (2014)
Valley Uprising (2014)
Afterglow (2014)
Jurek (2014)
Wild (2014)
Schmitke (2014)
Meru (2015)
The Revenant (2015)
Everest (2015)
Beyond the Heights (2015)
K2 and the Invisible Footmen (2015)
Himalaya (2015)
The Fourth Phase (2016)
Referinţe:
[2] – Petrarca, Epistolae familiares (IV, 1)
[3] – Frederick Ormiston-Smith, filmografie: http://www.imdb.com/name/nm1729184/?ref_=fn_al_nm_1
[4] – Grass: A Nation's Battle for Life (1925), http://www.imdb.com/title/tt0015873/?ref_=nv_sr_1

marți, 13 ianuarie 2015

Lumea filmului – Anexă



De-a lungul timpului, filmul s-a împărţit, clasificat şi segmentat în atâtea categorii, genuri şi tipuri, încât e practic imposibil să le cerni pe fiecare în parte sau să le epuizezi într-o antologie critică. Luat separat, chiar fiecare gen se ramifică în mai multe sau mai puţine sub-genuri, nişe către care diverşi cineaşti s-au îndreptat. Cu toate acestea, am considerat mereu că filmul poate fi categorisit pe genuri numai prin criterii artistice, prin inovaţia creativă a celor care le produc. Spun acest lucru pentru a justifica modul în care mi-am clasificat eu analiza cinematografiei de-a lungul istoriei sale ca artă distinctă. Pentru că există multă dezbatere pe marginea unor altfel de departajări ce ţin de tehnica filmului, pe care critica le menţionează tot ca genuri ale filmului, însă pentru mine sunt clasificate astfel pe nedrept.
Să mă explicitez: pentru mine există două modalităţi de a tranşa creaţia cinematografică – una artistică, şi alta tehnică. Artistice sunt cele abordate până acum, cele care fac referire la inovaţii ale producătorilor în cadrul aceluiaşi suport tehnic. Mai precis, având cu toţii acelaşi cadru de lucru (pelicula, decorul, actorii, povestea, sunetul), au ales să le întrebuinţeze diferit, dezvoltând astfel genuri particulare de manifestare artistică. Unii au preferat să spună o poveste într-un mod care îngozeşte publicul (filmul horror), alţii într-unul care distrează audienţa (comedie); unii au fost subtili, insinuoşi, subversivi în a prezenta subiecte tabu (noir), pe când alţii le-au înfăţişat explicit (adult); unii s-au rezumat la a expune ca martori obiectivi o realitate nealterată (documentar), pe când alţii au preferat să redea vizual lucruri din ireal, suprareal sau fantastic (SF). Pentru unii, aceeaşi poveste a degradării condiţiei umane se putea spune într-un cadru sălbatic (western), pentru alţii şi urbea putea la fel de bine constitui cadrul propice acestei intrigi (gangster). Sau, chiar genurile în care aspecte marginale (sunetul, efectele speciale) preiau prim-planul pentru a reprezenta mijlocul cel mai la îndemână cineastului de a-şi ecraniza povestea (musical, animaţie).
De cealaltă parte, există departajările de ordin tehnic, dincolo de orice aspect artistic, şi separat de acesta. În această categorie avem filmul de scurt sau lung metraj, filmul mut şi cel sonor, filmul alb-negru, sepia sau color, filmul normal sau 3D, cel de pe peliculă sau digital, filmat în format wide sau standard, autohton sau în limbă străină, şi aşa mai departe, specificaţiile fiind nenumărate. Important pentru mine a fost însă mereu a sublinia că aceste încadrări tehnice nu interferează cu cele artisitice. Ok, aici sar toţi criticii de film în sus şi spun că e tot măiestria artistică responsabilă de cum se manevrează aceste mijloace tehnice. Da, sunt perfect de acord, dar asta nu înseamnă că filmele se pot departaja ca genuri pe baza încadrărilor tehnice. Pentru modelul meu de clasificare, genurile filmului ţin de inovaţia cratoare, de latura artistică, iar nu de încadrări tehnice. Pentru că tehnica limitează, pe când artisticul nu. Un film poate fi numai scurt sau numai lung, ori e mut, ori e sonor, nu amândouă deodată, nu poate fi în acelaşi timp 3D şi normal, nu poate fi în acelşi timp şi digital şi pe peliculă, doar separat; însă un film poate fi în acelaşi timp şi gangster şi noir, poate fi şi SF şi de animaţie, la fel cum poate fi şi una şi alta, separat. Personajul poate vorbi fie limba autohtonă, fie o limbă străină, nu ambele concomitent, însă poate fi şi tragic, şi comic, în acelaşi timp. Tehnica e ceva la îndemâna oricui, creativitatea, inovaţia, e rezervată strict artistului. De aceea, filmele le departajez numai pe baza aspectelor de care se face responsabil artistul.

Lumea filmului (part 20) – Autohton



Despre filmul românesc, cât și despre istoricul acestuia, au curs fluvii de cerneală și tuș. Câți autori, atâtea teorii, atâtea păreri. Nu doresc și nu intenționez să stârnesc o nouă polemică sau să rezolv vreuna existentă. Însă, ar fi incomplet să abordăm povestea filmului, fără să acordăm atenția cuvenită cinematografiei autohtone, semnificativă, idiferent de opiniile pro sau contra. Și atunci, cel mai folositor lucru ar fi să spunem două vorbe despre fapte.
Deși tehnologia de film ajunge și la noi relativ recent după ce aceasta a fost oferită lumii de frații Lumière, filmul are nevoie de câteva decenii până să ia avânt pe drept cuvânt în spațiul românesc. Cel mai vechi film românesc s-a numit Amor fatal (1911), însă deocamdată rămâne pierdut. În schimb, cel de-al doilea - Independența României (1912) – s-a păstrat bine și este considerat capodopera vremii sale. Perioada din prima jumătate de Secol XX a fost marcată de dificultăți financiare și de producșie, dar și de nennumărate colaborări cu cinematografii străine, din care au rezultat câteva producții apreciate nu doar de către publicul autohton – exemplul meu preferat este Cătușe roșii / Odessa in fiamme (1942). Iar un alt favorit personal al perioadei este Haplea (1927), singurul film mut de animație păstrat.
Aproape de mijlocul veacului cinematografia română cunoaște o schimbare radicală în istoria evoluției sale, o dată cu publicarea decretului din 1948 prin care industria de film era naționalizată, decret rămas în vigoare până în 1990. Cu toate acestea, epoca aceasta a fost marcată de producții rămase clasice în povestea filmului românesc, atât în ceea ce privește filmul pentru copii, cel de animație, cel istoric sau comediile, cât și ecranizările unor opere literare de notorietate. Doar câteva repere ce-mi vin la îndemână: La Moara cu noroc (1957), Scurtă istorie (1957), Pădurea spânzuraților (1964), De-aș fi… Harap Alb (1965), Dacii (1966), Reconstituirea (1969), Baltagul (1969), Proba de microfon (1979), Dumbrava minunata (1981), Maria-Mirabela (1981), Secvențe (1982), Glissando (1985), seriile Brigada Diverse, Haiducii sau ale comisarului Moldovan sau ecranizările după Caragiale.
Cinematografia de după 1989 pare la o primă vedere haotică, rătăcită, care nu știe la ce să se uite mai intens: către trecutul ultimilor 40 de ani din comunism sau către viitorul incert al democrației. Refulează în filmul anilor ’90 toate manifestările reprimate, cenzurate sau interzise până atunci. După care, cineaștii proaspăt apăruți, fără să fie conștienți de asta, coagulează eforturile lor artistice într-un nou val al cinematografiei românești, care va aduce și cea mai largă și consistentă recunoaștere pe plan internațional a valorii producțiilor acesteia. Exemplele care-mi vin cel mai repede în minte ar fi: Filantropica (2001), Occident (2002), Moartea domnului Lăzărescu (2005), A fost sau n-a fost? (2006), 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) sau Poziţia copilului (2012).
În loc de concluzie: pentru mine, evident, întrebarea care s-a conturat în minte la sfârșitul acestui întreg parcurs prin lumea filmului și genurile sale artistice, a fost – noi am contribuit cu ceva semnificativ, distinct, la povestea filmului din întreaga lume, există măcar un gen pe care noi l-am scos în lume și de care să putem fi mândri? Este foarte greu de dat un răspuns definitiv sau avizat la o întrebare lăsată în suspensie până și de critica de specialitate (de la noi, sau nu). Însă, scotoceala mea personală mi-a furnizat la un moment dat un posibil răspuns, am reușit să găsesc un anume gen de film poate unic, dar cu siguranță marginalizat sau nebăgat în seamă. După părerea mea, filmele lui Gopo din seria Maria Mirabela au o particularitate unică, ce le încadrează într-un gen propriu, sepcific: aceea că sunt basme ecranizate în filme fără personaj negativ. Păcat doar că nu a fost promovat mai cu succes, lumea (și cea a filmului) ar avea nevoie de mai multe asemenea producții.